Diavolul poartă Converse

A treia pereche de Converse

           Se îndrăgostise de vocea lui. Nu știa cum, sau de ce naiba, dar iubea vocea aia. Nici măcar nu era îndrăgostită cu adevărat de persoana acelui băiat, ci de vocea pe care o stăpânea. Lejeritatea, calmul, emoțiile transmise, pe toate le iubea. Nu conta că el o înjura, sau râdea de ea, sau o făcea nebună, nu conta asta. Conta că vorbea cu el, era fericită.

         Sarah era fericită doar când vorbea la telefon cu cel mai bun prieten al ei.

            — Normal că faci asta dacă ești proastă. De câte ori să-ți mai zic? Ai grijă de tine, la naiba, pentru că țin la tine și nu vreau să te culeg cu mătura de pe șosea.

          Vocea aia... Oh, vocea aia! Ar fi mutat munți și podișuri doar să o audă în fiecare seară, înainte să adoarmă. Ar fi vândut safire prețioase doar pentru ca acea voce să-i răsune în timpane neîncetat. Vocea aia liniștea toți dracii din ea, o calma, îi estompa dorința de a ucide. Și când o conversație se termina, își căuta o nouă victimă. Vocea aia îi lumina rațiunea... Și tot vocea aia îi distrugea viața.

               — Te iubesc... îi șoptise înainte să închidă telefonul și urcase în camera ei. Luase o pereche de Converse din dulapul special amenajat și plecase iar, cu gândul să ucidă.

          Îi închisese telefonul. Asta însemna că trebuia să ucidă.