Intoxicated ll n.h.

Prolog

                                               Prolog: Fii tare, dragul meu!

”Niall, dragule, haide la tati! Scumpo, uite, merge! Băiețelul nostru a făcut primii pași! auzeam vocea caldă și plină de mândrie a tatălul meu. 

Imediat, în peisaj apăruse și mama mea, cu părul său șaten, superb atârnându-i pe umeri, în mână ținând o mică ciocolată. Mi-a dat-o, apoi s-a întors la tata pentru a-l săruta. Dar, imediat ce l-a sărutat chipul ei s-a transformat într-o altă femeie...

Tata și acea femeie plecau, în timp ce eu eram cuprins de întuneric. Degaba îl strigam, el pleca în continuare cu acea femeie, în timp ce mama cădea încet, încet jos...” 

Mi-am deschis ochi rapid, instinctiv ridicându-mă-n capul oaselor. Respirația îmi era grea, iar mici pete de transpirație îmi cuprinseră deja tâmplele. Mi-a scuturat capul, încercând să las acele imagini îngrozitore departe, împingându-le în locul ăla prăfuit al minții mele. 

Abia acum realizam că telefonul sună. Am coborât în grabă scările, încercând să ignor soneria aia mult prea enervantă, Doamne, tre' să o schimb! Am ridicat telefonul din suportul acestuia, văzând că numărul spitalului apărea. Imediat, panica m-a cuprins: mama.

”Alo, domnule Horan? Suntem de la spitalul St. Patrick. Dumneavostră sunteți singura rudă a doamnei Sanchez?” am auzit vocea temătoare a asistentei.

”Da!”  am răspuns fără să mă gândesc prea mult. Adică mai era sora mamei, Julie, dar ea era plecată mai tot timpul în Spania.

”Vrem să vă anunțăm că...” doamna de la capătul firului a făcut o pauză destul de lungă, iar panica și teama deja îmi cuprindeau tot corpul. ”Vrem să vă anunțăm că mama dumneavostră a murit astăzi la ora zeci și douăzeci și șase de minute, în urma unui stop cardiac. Doctorul Johnson vă transpmite sincere condolean...”

În următorul moment, asistenta nu și-a  mai putut termina  monologul deoarece puterea cu care aruncasem telefonul în perete îl făcuse bucățele. Lacrimile îmi prădaseră deja fața, inima începând să bată agresiv de tare. Nu putea, ea nu putea să moară.  Mama, ea...ea nu putea, nu, nu, nu!  îmi repetam în gând  ca un copil deși știam că realitate este alta. 

Mi-am lăsat corpul să cadă alene pe lângă perete, sprijinindu-mă cu spatele de acesta. Corpul îmi era împietrit, mintea făcea trimutere doar la un singur gând: ea. Inima..inima-mi era distrusă. Eram distrus, nu puteam să accept că singurul om care-mi mențina zâmbetul pe față a plecat. Informația pe care am primit-o m-a distus: complet. 

M-am ridicat de pe gresia rece, ducându-mă direct la dulapul cu băuturii. Am luat sticla de whiskey  turnandu-mi un pahar, și bându-l cu viteza luminii. Bravo, Niall, mama ta a murit și tu te îmbeți, bravo, idiotule! mă mustră vocea aia interioară a naibii de enervantă. Și împotriva ideii mele de a o împige undeva departe, mâna mea apucă sticla și o trântește de gresie, imediat culoarea imaculată fiind cuprinsă de lichidul de caramel.

Un alt set de lacrimi îmi invadează fața, și amintirea cu o mamă furioasă pe copilul ei care pătase gresia abia ștearsă îmi inundă capul. Am pufnit, îmi amintesc că era atât de mândră de ea atunci când  am cumpărat casa asta...Făcea curățenie numai din drag.  

De ce nu puteam fi eu în locul ei? De ce a trebuit ea să plece?! De ce lucrurile bune ale vieții ne sunt oferite pe o a naibii de scurtă perioadă de timp? De ce tocmai îngerul meu a trebuit să plece?Am auzit din nou telefonul sunând, de data aceasta din camera mamei. Am aflat că trebuie să mă duc să-i iau lucrurile, minunat, este ca și cum ai pune sare pe rană, dar după ce pui sare, se spune că rana ar trebui să nu mai doară, ceea ce, în cazul răni mele nu se prea aplică. În cazul meu rana asta va fi întodeauna prezentă, va fi întodeauna deschisă, permanent acolo...

                                                                                      **

Am făcut un duș mai lung ca deobicei. Speram ca apa fierbinte să-mi spele mintea la fel cum făcea  cu corpul, dar a fost doar o speranță. Mi-am aruncat pe mine veșnicele mele haine negre, tristețea amplificându-se atunci când mi-am dat seama că acum am pentru ce să le port. Întodeuna mă certam cu mama pe tema culorii hainelor mele, întodeuna îmi cumpăra diferite tricouri în diferite culori, dar toate sfârșeau ba donate, ba returnate. Ea  iubea să se îmbrace în haine ale culori sunt calde, întodeuna îi spuneam că face asta ca să poată reflecta sufletul ei, și întodeuna primeam un zâmbet cald. 

M-am urcat în vechiul meu  Mercedes pe care obișnuiam să-l împart adesea cu ea. Deși avea ceva ani veschime, eram foarte mândur de el pentru că merge ca nou. Întodeuna am avut ceva pentru mașina asta, defapt, întodeauna am avut ceva pentru ce-i pe patru sau două roți. Obișnuiam să am mii de poze cu motociclete și mașini sport pe pereți și-n calculator.

Când am ajuns la spital mi-a luat ceva vreme până să mă hotărăsc dacă să intru sau nu. Uram locul ăla, încă de prima dată când am ajuns pentru că-mi scrântisem piciorul. Am luat o gură uriașă de aer, ștergându-mi lacrimile ce scăpaseră pe la colțurile ochilor. Era un zgomot asurzitor făcut de telefoane, zeci de oameni se plimbau pe holul uriaș, în timp ce alți așteptau. M-am dus la biroul unei asstente, care m-a rugat să aștept câteva minute. 

M-am așezat pe un fotoliu în timp ce așteptam asistenta cu lucrurile mamei. Deodată, mai multe țipete s-au auzit, iar imediat în hol au intra mai mulți medici ce împingeau tărgi. Am rămas terifiat când am văzut victimele pline de sânge, o femeie și un copil. În spatele acestora se aflau un bărbat lovit la cap, dar care merge pe propriile-i picioare și care plângea. Fără să-mi dau seama asistenta a venit lângă mine cu o cutie în mână, amândoi fiind acum în picioare privind scena șocantă.  Era studentă, în practică, după cum scria pe ecuson, lucru care m-a făcut să înțeleg de ce a lăsat celelalte femeii să sară în ajutor. 

”Este atât de uimitor cât de repede primești și cât de repede pierzi viața. Știi, de asta am și ales să fiu medic, vreau să salvez vieți!” s-a uitat la cutie înainte să mi-o înmâneze ”Fii tare, pun pariu că mama ta este mândră de tine, la fel cum pun pariu că este acum lângă noi!” a spus, înainte să plece.

Am ofat adânc, promit mamă, nu o să te dezamăgesc! Am aruncat cutia pe bancheta din dreapta, capacul căzând jos. Nu dădusem atenție, până atunci la conținutul cutii, bănuiam că trebuie să fie hainele ei, și lucrurile pe care i le ausesem. Dar, cu toate astea, ceea ce mi-a atras atenția a fost o scrisoare. Pe plic scria numele meu, așa că am deschis-o.

  ”Scumpul meu Niall,

    Știu că atunci când vei da ochii cu scrisoarea asta eu voi fi de mult plecată. Îmi pare rău, scumpule, că lucrurile eu trebuit să decurgă așa. Îmi pare rău că am lipsit în cei mai importanți  ani ai tăi, că te-am lăsat să te afunzi într-o lume pe care n-ar fi trebuit să știi măcar. Îmi pare rău că, nici de a acum în colo nu voi fi lngă tine. Vreau ca, o ultimă dorință a mea, să te duci la tatăl tău. Am vorbit demult cu acesta, vei pleca la sfârșitul verii. Scumpule, știu ce crezi, dar îsta este cel mai bun lucru pentru tine. Ai grijă de tine! Nu uita, eu voi fi mereu aici! ”

Am înlemint. Nu mă putea trimite la monstrul ălă! Cum să ia legătura cu el?! Cum putea să-mi facă așa ceva știind prea bine că omul ăla, pentru mine, era ca și mort!