Capitolul II: Credeam că ți-a mâncat pisica limba.
Iar în același loc, pe aceeași bancă, el fiind tot în locul său obișnuit împreună cu prietenii săi. Râde și se distrează cu ei, parcă nepăsându-i de probleme, neinteresându-l de lumea ce îl înconjura, era numai el și grupul lui de prieteni. Întotdeauna mi-a fost frică să stau prin preajma lui și m-a intimidat mereu. Nu am avut niciodată emoții, mereu am vorbit clar și răspicat cu oricine, până când l-am întâlnit pe el.
«Rai, îmi cer scuze dacă te întrerup, dar te cam holbezi la acel băiat.»
«Prostii, nu mă holbez la nimeni.» spun eu, făcând eternul gest de mână răbufnind.
«Dacă privirea ta ar fi fost un laser, săracul băiat ar fi fost deja mort»
Pufnesc și-mi dau ochii peste cap, nu mă așteptam la răspunsul ăsta. Văzând că se uita insistent în spatele meu, mă întorc doar ca să văd la ce tot se uita.
«Bună, Raisa» aud o voce masculină din spatele meu, iar atunci îmi dau seama că este chiar el.
Iar acum ce fac? Calculez probabilitatea de a reuși să fug, dar este exact nulă.
«Presupun că regulile bunelor maniere ne învață, de obicei, că atunci când cineva vorbește cu noi, trebuie să ne uitam la ei și să răspundem.»
Urăsc când cineva este ironic când vorbește cu mine, nu știu cum să reaționez niciodată dat fiind că am o unică prietena de aproximativ zece ani și nu știu niciodată cum să ma comport cu alții.
«Bună.» spun și îmi îndrept privirea spre pământ intimidată.
«Începusem să mă sperii, credeam că ți-a mâncat pisica limba, dar văd că încă o ai. În orice caz, voiam să îți dau cheile, ieri când ai fugit de mine ți le-ai scăpat»
Chiar dacă m-a deranjat remarca lui, simt că trebuie să îi mulțumesc, când am ajuns acasă mi-am dat seama că îmi cazuseră pe undeva și a trebuit să-mi aștept părinții până la doisprezece noaptea pe veranda din fața casei. S-au speriat de mine când au ajuns, iar mama chiar s-a mirat, de obicei nu îmi pierd lucrurile.
«Nu am fugit de tine, dar îți mulțumesc.»
Acum domină liniștea, eu mă uit stânjenită la el, iar el se uită la cum mă joc cu cheile mele, până când prietena mea, care ar trebui să își vadă de treburile ei, sau cum îi zice surioara mea cea mică, să-și bage nasul în oala ei, a decis să se bage în discuția noastră.
«Deci cum te cheamă?»
«Sinned. Pe tine?»
«Elisabeth. Ce ai zice dacă noi trei am ieși la cină în seara asta?»
Știam că o să îl întrebe asta, închipuise, probabil, că îmi plăcea și voia să se asigure că voi avea vreo șansă cu el. Sper doar să nu accepte, nu vreau să mănânc la restaurant în seara asta și nici nu aș știi cu ce aș putea să mă îmbrac.
«Este o idee magnifică, vii și tu, nu?» spuse și se uitase la mine, parcă mimând un botic bosumflat pentru a mă convinge.
Deci până la urmă va trebui să îmi folosesc rochițele pe care le folosesc la cinele în familie.
«Da.» spun eu, chiar dacă nu este un ton prea entuziasmat.
«Perfect» exclamă Lisa. «Ne vom întâlni aici la șapte și jumătate, după vom merge la restaurantul preferat al Raisei.»
Mă așteptam și la faptul că va alege acel restaurant, mergem de fiecare dată acolo, cunoaștem toți angajații.
«Perfect, fetelor, atunci ne vedem aici» și își aruncase privirea spre ceasul de la mâna lui stânga și mă lasase singură cu prietena mea cea mai bună, pe care sigur o voi omorî cât de curând.
CITEȘTI
Existând împreună
Short Story" -Tu şi eu? -Nu, noi, spuse el serios, uitându-se în ochii ei, acum există un "noi", acum existăm împreună. "
