Nimic nu mai este cum era odata. Lumea s-a schimbat, oamenii s-au prostit, iar locurile au ajuns cele mai periculoase. Nu stii ce pericole te asteapta peste tot. Nu poti avea incredere in nimeni. Nimic nu este cum stiam eu, dar de fapt, ce stiam? Nici nu imi aduc aminte ultima data cand am trait viata cu adevarat. Inspiratia vine din aer. Aerul inchis al camerei mele vopsita in maro inchis. As fi voit totusi sa fie neagra, dar.. prea sumbru si sinistru, corect?
Eu sunt Elizabeth, o fiinta menita sa traiasca in intuneric, singura, departe de rautatile ce ma pasc dincolo de zidurile casei mele. Parintii mei obisnuiau sa imi povesteasca ce rea si cruda este lume de afara. Locuri de care mi-ar fi prea frica sa aud, oameni care comit crime si nu sunt gasiti vreodata. Totul este un cosmar acolo, dar aici sunt in singuranta.
Am 17 ani, sunt o fire foarte timida. Prieteni? Nu am. Insa am citit despre ei, sunt foarte pasionata de literatura. Nu merg la scoala dar bunicii m-au invatat tot ce trebuie. Ei spun ca sunt un mic geniu.M-au pregatit pentru orice inainte sa moara si ei si parintii mei, acolo in lumea aia. Eu sunt singura ramasa. Stiu sa ma pregatesc si sa am grija de mine si de casa.
Nu, nu sunt un fel de Rapunzel, nu am parul lung si blond, il am potrivit si saten, ochii mei sunt verzi, sunt slaba pentru ca tin foarte mult la cum arat. Imi place mult sa citesc, am auzit despre multe lucruri dar nu le-am incercat vreodata. Mama spunea ca sunt periculoase. In carti se vorbeste frumos despre prieteni, Oh, ce as vrea si eu o prietena, dar parintii mei spuneau mereu ca prietenii te insala si te barfesc pe la spate, asa ca nu sunt oameni de incredere. Am auzit ca exista un nou mod de informare si anume internetul. Nu stiu cum se foloseste, dar cartile raman pentru mine o comoara nepretuita.
Sunt o mica artista, cant la chitara , pian si voce, si am talent la desen. Am tot ce trebuie aici, in casa mea din Londra, nu am nevoie de nimic altceva. Va fii greu sa traiesc singura dar, ma voi descurca. Trebuie sa ma descurc. Am avut o viata perfecta, trebuia sa se schimbe ceva in rau, nu? Despre asta este vorba pana la urma.
Astazi este o zi ca oricare alta, ma trezesc, merg la baie imi spal dintii, fata , ma schimb intr-o pereche de pantaloni negri si un tricou la fel de negru.Merg catre bucatarie si imi pregatesc ceva de mancare, apoi merg inapoi in camera mea. Incep prin a-mi face patul, chitesc cateva haine si asa mai departe pana ajung in camera parintilor mei. Deschid incet usa si privesc in jur. Totul este neschimbat. Patul si noptiera sunt doar putin prafuite, fac cativa pasi si ma asez pe pat. Imi intorc capul si vad peretele amintirilor pe care il am si eu in camera mea dar cu mult mai diferit. Este mai mare si are mai multe poze. Lacrimile incep sa mi invadeze fata cand imi aduc aminte de clipele petrecute alaturi de ei. Au trecut doar 4 zile de cand ei nu mai sunt. Imi aduc aminte cum mama era mereu cu zambetul pe buze si imi citea seara inainte de culcare. Gropitele ei perfecte iti dadeau o stare de siguranta.
Totul are un sfarsit. indiferent ca e bine sau rau, totul se termina. Mereu credem ca viata este cea mai stransa legatura. Daca te comporti normal si nu iei droguri, sau sa atingi chestii periculoase si doar mergi pe strada fara sa te iei la bataie . nu ai cum sa fi ranit, deci traiesti pasnic. Asa e unul din lucrurile pe care mi le spunea tata. Trebuie sa trec peste. Sunt puternica, sunt un copil mare. Si, in 2 zile Marry va venii la mine.
Marry este matusa mea. Sora mamei. Si ea traieste in lumea aia, dar stie ca nu vreau sa plec de aici. Imi va accepta decizia. Dar abia astept sa vina. Imi este dor de ea. Nu am vazut-o de 6 ani. E ceva.
