CAPITOL 2
Veronica grăbeşte pasul pe măsură ce soarele coboară . Priveşte des în urma ei , încearcă să-şi controleze respiraţia greoaie.
Sunetul tocurilor , purtate de ea , răsună pe strada cea goală şi mută . Urăşte drumurile astea întortocheate , urăşte zona asta , o urăşte din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropie de casa verişoarei ei .
În perioada asta , de iarnă târzie , soarele apune rapid . Nici nu a apucat să ajungă la destinaţie , că Veronica este înconjurată de întuneric .
În acelaşi ritm alert , trage adânc aer în piept , apoi zâmbeşte mulţumită . Îi place mirosul aerului rece . Ciudat.
Ajunsă în faţa unei clădiri priveşte în sus . Este impunătoare , veche , cu trăsături gotice . Cu o mică ezitare , Veronica intră în acest loc înfricoşător şi mergând , încearcă să-şi aducă aminte la ce apartament stă(tea) Stephanie.
Este amuzant cum niciodata nu a ştiut exact unde trebuie să ajungă , plângându-se verişoarei ei că toate uşile arată la fel . Stephanie , obligată de situaţie sau de Veronica , şi-a lipit pe uşa apartamentului un sticker cu “ SUNT AICI ” .
Ştii ce înseamnă asta ? Asta înseamnă afecţiune .
Veronica ajunge într-un sfârşit , la vederea sticker-ului fosforescent , pe faţă-i apare un zâmbet victorios , realizase ceva benefic .
Pe holul cel incredibil de întunecat , Veronica scotoceşte în geanta în căutarea cheii.
Oricât dorea să amâne momentul , soarta i se-npotriveşte . Cu mâna dreaptă împinge cheia în broască şi odată cu răsucirea ei , îşi închide ochii şi-şi strânge buzele . După câteva exerciţii de inspiraţie-expiraţie , apasă clanţa , iar ademenită de scârţâitul uşii , face primul pas .
