Nume de cod: Lichidator

Un al doilea Cernobîl

Soarele începuse să apună, iar cerul era de culoarea liliacului. În depărtare puteai zări deja Luceafărul, strălucind mai puternic ca oricând. Era linişte. Parcă mult prea linişte. Majoritatea angajaților plecaseră acasă, însă cu o singură condiție: trebuiau să păstreze secretă situația în care se afla centrala nucleară, cu scopul de a nu-i alarma degeaba pe cetățeni. Primul ministru dăduse dovadă de o incompetență crasă când a lăsat de izbelişte centrala şi toți angajații ei. Era o simplă pană de curent, se gândea el, fără să ştie defapt ce avea să urmeze.

Din încăperea în care erau, Natalia, Eric şi Ethan aveau o vedere bună asupra reactoarelor doi şi trei. Natalia stătea în fața ferestrei, cu brațele încrucişate la piept. Bătea cu piciorul ritmul unei melodii de marş şi privea cu îngrijorare reactorul doi. Îi mulțumea lui Dumnezeu că reactoarele trei şi patru nu erau funcționale, aşa că daunele scădeau la 50%, în cazul unei tragedii. Eric se certa cu oricine vorbea la telefon. Vorbea tare şi răspicat, încercând să convingă persoana cu care vorbea la telefon de situația în care sunt, dar se pare că nu era ascultat. Ethan, pe de altă parte, stătea pe un scaun, cu mâinile încrucişate la piept şi privea în gol. Se gândea la urmări, la ce avea să se întâmple cu el dacă exploda vreun reactor.

La un moment dat, când soarele nu mai era pe cer, iar luna îi luase locul, în zare, Natalia zări o strălucire roşiatică. În acel moment auzi cum alarmele începuseră să sune în tot oraşul. Se apropie de geam ca la comandă şi se sprijini cu mâinile de pervaz, privind cu atenție strălucirea de un roşu aprins care venea din direcția reactorului doi. Era ca şi cum reactorul în sine strălucea în lumina slabă a apusului. În scurt timp i se alăturară şi cei doi bărbați, care priveau cu groază scena apocaliptică. Reactorul doi luase foc. Cei trei şi-au putut da seama că nu era vorba despre un incendiu obişnuit. Era un fel de emanație. Natalia se gândi la frumusețea deosebită a acestei catastrofe. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva, nici măcar în filme. Până acum nu realizase cât de frumoasă poate fi moartea.

La scurt timp, maşini ale pompierilor şi ale armatei împânziseră zona, încercând să oprească cumva incendiul. Natalia privea de la fereastră operațiunea şi oftă gălăgios. Se întoarse către cei trei bărbați şi îi privi pe rând. Luase la subraț baxul cu medicamente de pe masă pentru a-l pune la loc. Luă un flacon din bax, pe care îl deschise şi apoi înghiți fără să ezite o pastilă cu iod. Le dădu câte o pastilă şi celorlalți bărbați şi aceştia le înghițiră rapid. Îi privi pe cei doi bărbați care se puseseră cu spatele la uşă ca nişte santinele.

-Vreau să mă duc la baie, spuse Natalia, simplu. A fost o zi lungă.

Ethan o apucă de braț şi o conduse la cea mai apropiată baie. Cu scopul de a-i oferi intimitate, Ethan rămase la uşă. Natalia, odată intrată în baie, dădu drumul la apă să curgă în chiuvetă şi apoi analiză încăperea. Deasupra vasului de toaletă era un geam dreptunghiular, mic, dar pe care ar putea încăpea, se gândi ea. Îşi prinse părul într-o coadă de cal cu elasticul de păr pe care îl găsise într-un buzunar al pantalonilor şi se urcă cu ambele picioare pe vasul de toaletă. Era pe cale să deschidă geamul când o undă electro-magnetică o azvârli în peretele din dreapta ei. Îşi reveni imediat din şoc şi privi în jur: uşa era larg deschisă şi se mai ținea doar într-o balama, geamul era făcut țăndări şi cioburi erau împrăştiate peste tot prin baie. Auzi un geamăt şi îl văzu pe Ethan, ridicându-se de pe podea, sprijinindu-se de tocul uşii. Avea o figură nedumerită şi plină de groază. Natalia se ridică cu greu. Simți o durere ascuțită la umărul drept şi începu să şi-l maseze în timp ce travesa camera, călcând pe cioburile împânzite pe toată podeaua.

Ajunsă pe coridor, Natalia privi în stânga şi în dreapta, dar tot ceea ce putea vedea era doar praf, cioburi şi uşi scoase din balamale. Auzi gemete şi strigăte şi spera ca totul să fie doar un vis urât. Păşi de-a lungul coridorului, ignorându-l pe Ethan. Privea înainte, încercând să vadă prin praful ce începea să se aşeze pe podea. Cu o mână se ținea de perete şi nu o interesa pe unde păseşte, sub fiecare pas al său, spărgându-se în bucăți mai mici, cioburile. Nu mai auzea nimic. Totul era cufundat într-o linişte de mormânt, iar un gust de metal îi invadase gura. Panica începuse să i se instaleze în corp. Făcuse doar câțiva paşi şi se împiedicase. Când se uită în jos la obiectul cu pricina, aceasta observă că este defapt un bărbat. Era întins pe podea, cu fața în jos, iar în craniu avea înfipt un ciob de dimensiuni mari. După natura rănii, Natalia îşi dăduse seama că bărbatul era cel mai probabil mort. Se aplecă şi îl întoarse, cu mult efort, cu fața în sus. Nu mică îi fu mirarea când văzu că bărbatul cu pricina era Eric. Era mânjit pe față cu sânge şi avea ochii deschişi, dar fără viață, ca ai unei fantome. Se întoarse şi îl strigă pe Ethan, dar sunetul pieri datorită cantității mari de radiații. Lacrimi mari începuseră să îi curgă pe obraji, iar în momentele următoare se găsi în incapabilitatea de a-şi stăpâni suspinele. O mână grea o prinse de umăr şi o ridică în picioare. Era Ethan. Acesta se aplecă şi îi închise ochii lui Eric cu grijă.

Ethan o scoase pe Natalia cât mai repede cu putință din clădirea a cărei structură de rezistență fusese afectată din cauza exploziei, dorind să plece cât mai repede din zona afectată. Natalia se opri în mijlocul parcării şi privi spre reactorul numărul doi. Apăruseră deja de două ori mai multe autospeciale ale pompierilor şi ale armatei. Părea că timpul se oprise în loc. A rămas încremenită timp de câteva minute, însă pentru ea părea că sunt ani. La un moment dat, pe lângă ea trecuse un grup de soldați care au fost nevoiți să o ocolească. Nu îşi dădea seama ce se întâmpla. Nu până ce vocea groasă a lui Ethan o trezise din reverie. În acel moment observă că sunetele îşi recapătă muzicalitatea, deşi gustul de metal se accentua cu fiecare secundă care trecea. Se întoarse către Ethan cu o privire lipsită de orice urmă de expresie.

-Haide! spuse acesta simplu. Trebuie să ajungem în centrul oraşului. Va veni un elicopter să ne evacueze. Trebuie să plecăm cât mai repede!

Aceste cuvinte au trezit-o la realitate parcă printr-o simplă apăsare de buton. Fața ei căpătă aceeasi privire arogantă şi îşi încrucişă mâinile la piept.

-Dacă tu chiar crezi că o să fug de moarte, abandonând zeci de mii de suflete, spuse ea, te înşeli amarnic. Trebuie să evacuăm cetățenii!

Îşi părăsi maşina, care parcată la doar câțiva metri distanță, şi o luă la fugă spre centrul oraşului. În oraş nimic nu trăda ceea ce se întâmplase la nici mai mult, nici mai puțin de 3 kilometrii. În centru, autobuze mari începuseră să se strangă, însoțite de maşini ale armatei şi soldați îmbrăcați adecvat şi înarmați cu măsurătoare ale radiației din aer. Natalia îi smulse unui soldat aparatul de măsurare din mână şi îl privi cu îngrijorare. Acesta îndică 4,5 Sieverți, ceea ce era cu 4,25 mai mult decât doza permisă. O valoare de peste 6 Sieverți era letală în 100% din cazuri, producând moartea la doar 15 zile de la iradiere. O doză de peste 4 Sieverți producea, în primele zile de la iradiere, oboseală, amețeală, scăderea numărului de globule roşii din sânge, scăderea rezistenței la infecții, pentru ca într-o perioadă de 30 de zilă să producă moartea la peste 50% din cazuri. În acel moment Natalia era fericită că înghițise acea pastilă cu iod, deşi ştia că nu o poate apăra de radiații pentru prea mult timp.

-Asta e un coşmar! țipă ea, trăgându-se de păr. Un coşmar! Aşa ceva nu este adevărat!

Privirea i se aținti asupra unui grup de oameni care erau conduşi prin bezna nopții către autobuzele puse la dispoziție de guvernul român. Putea auzi, în cele din urmă, alarmele ce sunau în întreg oraşul, anunțând populația că trebuie să fie evacuată, şi elicopterele şi avioanele ce zburau neîncetat pe deasupra oraşului. Zări o fețiță de aproape cinci ani, care se îndrepta cu paşi mici spre un autobuz galben. Plângea şi ținea strâns la piept o păpuşa veche. Un soldat i-o smulge din mână şi o aruncă într-o dubă. Din câte ştia Natalia, toți oamenii urmau să fie tunşi cât mai scurt, deoarece părul lor era iradiat, şi nu aveau voie să ia cu ei decât lucrurile necesare, precum bani şi acte. În câteva minute, autobuzele se umpluseră până la refuz. Un bărbat se certa cu nişte soldați şi îi implora să îi lase fata să se urce într-unul dintre autobuze, ca să plece cât mai repede din acel loc blestemat. Unei femei i se făcu rău, dar nimeni nu o ajută. Toți erau preocupați de problemele lor, iar soldații voiau să îşi termine cât mai repede treaba ca să plece din oraş.

Natalia îl văzu pe Ethan cu îi sare în ajutor femeii şi se decise să ajute şi ea la evacuate. În timp ce soldați încercau să păstreze ordinea, Natalia şi Ethan împărteau fiecarei persoane în parte pastile cu iod, apă şi pături căptuşite stângaci cu folii de aluminiu ieftine. O bubuitură puternică îi făcu pe toți să încremenească. Natalia îşi întoarse privirea la unison cu toți ceilalți în direcția din care a venit sunetul şi scoate un oftat de uşurare. Serghei ştătea pe unul dintre autobuzele din apropierea unui bloc de pe care se părea că sărise. Ochii albaştrii, pătrunzători o găsiseră pe Natalia şi trimiteau săgeți ascuțite către ea. Natalia zâmbi când îl văzu, dar el era mult prea serios, iar asta o neliniştea pe Natalia.