Proscrisă

Prolog

În jurul meu e întuneric.
Nu-mi place întunericul.
Mă sperie.

Cele câteva raze ale lunii care se reflectă prin geamul murdar al ferestrei, nu sunt suficent de puternice pentru a-mi alunga teama.

Privirea îmi ajunge cu greu deasupra mesei din sufragerie, unde lumânarea stă în suportul său.
Prind cu mânuțele fața de masă frumos brodată a mamei şi mă ridic pe vârfuri pentru a vedea mai bine şi observ că e stinsă
. Nu-mi place când e stinsă, iar din păcate, mami nu mai riscă să o aprindă. Se teme să nu fie demascată.
Îmi concentrez toată atenția asupra bucățelei de ceară. Vreau aşa de mult să se aprindă pentru a alunga întunericul din jurul meu.
Închid ochii pentru o secundă, dar îi deschid la fel de repede. Ştiu că s-a aprins, o simt chiar înainte să mă uit la ea.
Dar, din păcate, flacăra lumânării nu e portocalie sau galbenă cum e cea a mamei, cum trebuia să fie. Culoarea sa este neagră, iar din cauza asta nu oferă suficentă lumină.
Vreau mai multă.
Închid din nou ochii şi simt cum flacăra începe sa se mărească.

Scările încep să scârțâie.
E mami, ştiu asta. Se repede lângă mine şi mă ridică la ea în brațe. Parul său alb mă gâdilă, l-a vopsit ca să semene cu al meu. Începe să sufle disperată in lumânare, incercând să o stingă, dar fără succes.
Nu o să reuşească, ştiu asta. Şi ea ştie.
Se întoarce cu fața spre mine şi mă priveşte în ochi.

-Scumpo, îmi spune şi mă prinde de mână, căldura pe care o emană mă face să tresar, trebuie să o faci să înceteze.

Dar eu scutur rapid din cap şi simt cum lacrimile reci încep să-mi curgă pe obraji, incețioşându-mi privirea. Nu vreau să înceteze, nici nu ştiu dacă o pot face să înceteze. Nu pot să-l sting, dar mami ştie deja asta.

-Mi-e flică, reuşesc să spun printre suspine.

Mami îmi şterge lacrimile, după care îmi prinde mânuțele reci în palmele sale calde.
Simt cum flacăra neagră începe să pălească, dar nu se stinge.

-Nu trebuie să-ți fie frică. Cât timp sunt eu aici, nimeni nu se poate atinge de tine. Haide, stinge-l.

Vorbele sale au un impact foarte mare asupra mea şi mă liniştesc. Simt cum flacăra s-a stins. Am reuşit.
Mami începe să-mi mângâie părul şi simt cum somnul începe să pună stăpânire pe mine. Ma cuibăresc mai bine în brațele ei.

-Trebuie să-mi promiți că nu vei mai face asta, dacă te vede cineva, ne vor găsi.

Nu vreau să ne găsească. Vreau sa stau aici, cu mami.

-Plomit! spun şi scutur încet din cap, încercând să alung somnul.

Mami mă sărută pe tâmplă, acolo unde am semnul şi îmi şopteşte că trebuie să mergem la culcare, dar ochii mei se inchid inainte de a apuca ea să urce treptele cu mine în brațe.
Adorm cu un singur gand în minte: mami e mândră, ea nu se teme de mine.