Vina mea

Capitolul 1

Gândindu-mă că e o idee bună, ies din camera mea şi mă îndrept spre bucătărie, cu gândul să îmi fac o mică gustare. Cobor în linişte scările, având grijă să nu trezesc pe cineva. A fost cea mai proastă idee să vin aici. Drumul a fost unul plictisitor, iar la un moment dat m-a luat somnul. Imediat cum am ajuns, toți se uitau ciudat la mine, iar când s-au împărțit camerele, am avut "norocul" să primesc camera de la etaj, dar totuşi partea bună e că nu trebuie să o împart cu nimeni. Mă simt ca o ciudată aici, toți se cunosc şi se suportă între ei, dar eu nu cunosc pe nimeni şi nici nu cred că voi suporta pe cineva în astea două săptămâni. Deşi mi-era clar de acasă că asta se va întâmpla, tot nu îmi vine să cred că se comportă de parcă aş fi invizibilă. Nu înțeleg de ce m-a mai luat după ea, dacă oricum nu prea petrecem timp împreună.

Ajunsă în bucătărie încep să cotrobăi prin frigider, în speranța că voi găsi ceva care să-mi facă cu ochiul. Renunț la ideea de a mânca ceva sofisticat în noapte şi îmi scot ingredientele necesare pentru un sandwich. Bun, în casa asta există oare pâine? Încep să cotrobăi prin dulapurile de jos ale bucătariei, dar nu găsesc nimic. Având în vedere înălțimea mea, îmi este imposibil să ajung la rafturile de sus, fără ajutor, aşa că apuc un scaun şi mă urc pe el, începând să mă uit în primul raft.

- Ştii că nu e sănătos să mănânci la ora asta? o voce groasă se aude, iar din cauza sperieturii mă dezechilibrez şi simt cum scaunul îmi fuge sub picioare.

Sunt prinsă în brațe fix cu câteva milisecunde înainte să fac contact cu podeaua şi să-mi rup ceva şi răsuflu uşurată. Îmi întorc privirea asupra persoanei care mi-a pus sănătatea psihică şi fizică în pericol şi dau ochii cu nimeni altul decât tipul din maşină. Mă despart din brațele lui şi mă îndepărtez ca mai apoi să mă încrunt.

- Tu n-ai altceva ce face la ora asta decât să mă sperii pe mine? mă rățoiesc eu furioasă la el.

- Nu ştiam că tu te sperii aşa repede, răspunde amuzat. Ce căutai cocoțată pe un scaun în dulapurile sus?

- Nu ştiu dacă eşti orb sau poate doar puțin înapoiat mental, dar o persoană de înălțimea mea nu poate ajunge la rafturile de sus fără ajutor, dragule, spun ironică şi zâmbesc fals.

- De asta mi-am dat şi eu seama, pitico, dar întrebarea mea era ce căutai în rafturile de sus? întreabă uşor deranjat.

- Pâine, răspund scurt.

Se îndreaptă spre unul din rafturile de sus şi scoate cu uşurința o pungă cu pâine feliată. Cred şi eu că la cei doi metri ai lui nu are nevoie de ajutor.

- Poftim, spune şi îmi înmânează pâinea.

- Mersi, replic scurt. Vrei şi tu un sandwich? întreb încercând să par politicoasă cu speranța să răspundă negativ şi să plece.

- Chiar n-ar fi rău, răspunde zâmbind şi se aşează la masă.

Super! Acum am devenit şi servitoare! Cine m-a pus pe mine să îl întreb? Nu poate pur şi simplu să plece şi să mă lase să mănânc un sandwich liniştită la ora trei dimineața?

- Azi nu prea păreai aşa de răutacioasă, aşa urât faci tu la foame? întreabă amuzat, iar eu îmi întorc privirea încruntată la el.

Nu-i răspund nimic şi îmi văd în continuare de treaba mea. Nu are voie să-şi permită astfel de glume cu mine, nu sunt una din gaşca lui, nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. Să se ducă la altcineva la ora trei dimineața şi sa fac glume d-astea nesărate.

- Nu-mi spune că te-ai supărat, exclamă serios.

- Uite ce e, încep eu nervoasă trântind cuțitul pe masă, nu te cunosc, nu mă cunoşti, sunt doar două săptămâni care sunt obligată să mi le petrec aici, mi-e foame, sunt super stresată şi vreau doar să mănânc ceva în linişte. Poți te rog frumos să mă laşi în pace, să-ti mănânci sandwich-ul în linişte şi pur şi simplu să mă ignori? Mersi!

Pronunț totul nervoasă fără să respir şi mă întorc la treaba mea. Tipul din stânga mea rămâne şocat, iar eu doar oftez prelung. Vor fi cele mai urâte 14 zile din viața mea! Dacă mâine Chalsey se va comporta din nou cu mine ca azi, am de gând să-mi sun părinții, să le spun că i-am mințit şi să-i rog frumos să îşi întrerupă vacanța din Tailanda pentru a veni să mă ia din coşmarul ăsta.

- Noapte bună, văd tipul de mai devreme ridicându-se fără a mai spune nimic şi rămân singură în bucătărie.

Acum chiar pot spune că sunt şocată. Pe bune? Partea bună e că mă voi putea bucura în linişte de sandwichul meu, dar totuşi mă simt prost că am fost atât de arțăgoasă cu el. Bănuiesc că voia doar să fie drăguț şi să mă facă să ma simt de-a lor. Îi pun sandwichul pe o farfurie şi alerg în urma lui cu speranța că îl voi prinde. Ajung în spatele lui, fix când închide uşa camerei şi rămân câteva secunde în fața uşii, gândindu-mă dacă să intru sau nu. Îmi fac curaj şi bat la uşă, deşi sunt sigură că îi voi trezi iubita. De unde ştiu că are o iubită? Ei bine, camerele au fost împărțite pe cupluri, iar eu fiind singura fără pereche, am primit singură o cameră. Deschid uşa deşi nu am primit nicio indicație şi păşesc în cameră sfioasă. Camera e goală. Pe bune? Unde a dispărut în câteva secunde. Mai bine, n-aveam chef de încă o conversație cu el sau cu iubita lui. Mă îndrept grăbită spre noptierea de lângă pat şi pun farfuria pe ea. Răsuflu uşurată, dar fix când mă întorc să plec, mă împiedic de firul încărcătorului ataşat de telefonul de pe noptieră şi cad. Pe bune? Acum eu sunt aia oarbă?

Încerc să mă ridic şi să fug cât de repede posibil, dar tipul de mai devreme apare în cameră la bustul gol, acoperit doar de un prosop de baie. Îmi ridic privirea în sus, pentru a îl putea privi în ochi, iar pe el îl bufneşte râsul.

- Ce faci aici? întreabă, încă râzând.

- Am vrut să-ți aduc sandwich-ul promis. Sper că nu te superi tu sau iubita că am intrat în cameră, dar pe bune nu voiam decât să las farfuria pe noptieră, spun agitată, iar el se încruntă deodată.

- Ciudat, replică, iar de data asta sunt eu cea care mă încrunt. Credeam că eşti o fată stabilă mental, dar e clar că ai probleme dacă tu vezi lucruri care nu există, continuă bufnind în râs.

- Nu înțeleg.

- Unde mi-ai văzut tu mie iubita? De fapt, care iubită?

- Aaa păi credeam că eşti cu iubita aici, dar în fine, nu mai contează, răspund jenată de situația în care ne aflăm. Scuze încă o dată că ți-am intrat în cameră fără permisiune!

- Ştii ce e ciudat? întreabă, iar eu mă opresc în fața uşii. Că am copilărit împreună, dar tu nici măcar nu îți mai aduci aminte de mine!

- Poftim? întreb neînțelegând ce vrea să spună.

- Alexander Dewitt, întinde mâna spre mine, iar în capul meu se face lumină.

Doamne, făcea parte din gaşca noastră de copii. Ne jucam împreună, el era cel mai fricos din grupa noastră. Am fost împreună la grădiniță şi în scoala primară. Totuşi, pot spune că s-a schimbat foarte. Era un puşti fricos, pârăcios şi gras. Era genul ăla de copil, care aducea mingea, iar când se supără că pierde, îşi lua mingea şi pleca. Acum înțeleg apropierea dintre el şi Max. Max întotdeauna l-a apărat şi deşi nimeni nu mai voia să se joace cu el, Max ne obliga pe toți.

- E imposibil să te recunosc, răspund zâmbind.

- Sper doar să nu începi cu glumele proaste despre faptul că făceam cât doi, spune amuzat, iar eu bufnesc în râs.

- Dar cu alea despre faptul că erai un fricos şi un pârăcios, pot? întreb râzând.

- Nici atât! răspunde ferm, dar totuşi cu zâmbetul pe buze.

- Cred că avem timp două săptămâni să povestim despre trecut, acum sunt cam obosită. Noapte bună, spun, iar el îmi zâmbeşte dând afirmativ din cap, ca mai apoi să mă retrag în camera mea.

Merg totuşi mai întâi la bucătărie, pentru a strânge mizeria făcută, după care urc scările în linişte. Se pare că astea două săptămâni nu vor fi totuşi atât de urâte!