Te desparți şi pui capᾶt unei relații. Dacᾶ reprezinți sexul frumos, suferi. Dacᾶ eşti de cealaltᾶ parte a baricadei, ȋn cel mai bun caz ȋți iei doi amici, ieşi ȋn oraş şi “suferi” lângᾶ o sticlᾶ de bere - iar ȋn cel mai rᾶu caz, agonizezi maxim douᾶzeci şi patru de ore pe propria canapea, ȋn fața TV-ului, dupᾶ care eşti ca şi nou: pregᾶtit de o altᾶ vânᾶtoare. Nimic care sᾶ nu poatᾶ fi remediat, de partea masculinᾶ. La un pol total opus - la o distanțᾶ metaforicᾶ de o sutᾶ optzeci de grade – ființa aceia gingaşᾶ şi plᾶpândᾶ, numitᾶ femeie, suferᾶ, varsᾶ lacrimi, se macinᾶ, şi se autodistruge. Dar nu despre asta vreau sᾶ vᾶ vorbesc acum…
Nu vreau sᾶ fiu pesimistᾶ tocmai acum: ȋn preajma zilei de opt martie. Aşa cᾶ o sᾶ-mi propun sᾶ las tot ce e rᾶu şi ȋntunecat de-o parte, şi sᾶ vᾶd partea frumoasᾶ a unei relații. Fie ea chiar şi o relație care a primit o a doua şansᾶ. *Acum o sᾶ rᾶsarᾶ din te miri ce colțuri, pesimiştii sau pesimistele, care o sᾶ afirme sus şi tare cᾶ “nu existᾶ aşa ceva, domne”, “nu, nu, şi iarᾶşi nu”, “ a doua şansᾶ este o prostie”.
Poate cᾶ uneori, a doua şansᾶ chiar este o prostie, dar alteori…se dovedeşte a funcționa mai bine decât prima. De ce? Oare pentru cᾶ de-abia dupᾶ ce pierzi pe cineva din viața ta, ȋnveți sᾶ ȋl prețuieşti şi sᾶ ȋi apreciezi prezența? Oare pentru cᾶ nu eşti capabil sᾶ ȋnțelegi fericirea, pânᾶ nu guşti şi din tristețe? Oare? … Şi totuşi, eu am dat o a doua şansᾶ. Mi-am dat, şi ne-am dat: mie, nouᾶ şi poveştii noastre. Şi nu am nici cel mai mic regret cᾶ am fᾶcut acest lucru, pentru cᾶ…fericire. Pentru cᾶ ȋmi era dor de vocea ta, de atingerea ta, ȋmi era dor sᾶ te uiți la mine când greşesc şi doar cu o privire sᾶ-mi spui cᾶ ce am fᾶcut nu e bine, ȋmi era dor sᾶ fiu iarᾶşi ȋn brațele tale şi sᾶ am sentimentul acela de invincibilitate – sᾶ ştiu cᾶ nimeni şi nimic nu mᾶ poate atinge ori sᾶ-mi facᾶ rᾶu – pur şi simplu ȋmi era dor sᾶ mᾶ duc la culcare gândindu-mᾶ la tine, sᾶ mᾶ trezesc zâmbind din cauza ta. Pentru cᾶ vroiam toate lucrurile ᾶstea ȋnapoi.
Desigur, o a doua şansᾶ nu ȋnseamnᾶ neapᾶrat numai lapte şi miere, fericire, norişori roz ori floricele pe câmpii. Din punctul meu de vedere, ȋmpᾶcarea, se vede mai mult ca o promisiune pe care ți-o faci ȋn primul şi ȋn primul rând ție ȋnsuți, şi de abia apoi partenerului. Promisiunea cᾶ vei spune un “nu” hotᾶrât ego-ului tᾶu, cᾶ vei ȋnvᾶța sᾶ asculți, ȋnainte sᾶ vorbeşti, cᾶ vei ȋncerca sᾶ construieşti, ȋn loc sᾶ dᾶrâmi.
Simt un miros de cafea, iar pe fundal se aude ȋn surdinᾶ melodia celebrᾶ a Mihaelei Runceanu. Deschid ochii, las visul romanțat de o parte şi revin cu picioarele pe pᾶmânt, mai exact ȋn cafeneaua veche şi ponositᾶ, dar pe care o iubesc atât de mult, de pe strᾶduța mea.
- Ce sᾶ fie? Zahᾶr sau miere? mᾶ ȋntreabᾶ ospᾶtarul care, aparent, era fix ȋn spatele meu, dar pe care eu nu ȋl observasem.
- Fericire. Douᾶ lingurițe, vᾶ rog.
Nu ştiu cât timp trecuse, dar pe fundal continua sᾶ ruleze aceeaşi melodie: “Fericirea are chipul tᾶu!” şi ciudat sau nu, atunci am avut revelația zilei: fericirea mea, chiar avea chipul lui.
