Scumpule,
Sincerᾶ sᾶ fiu, dacᾶ mi-ai fi pus ȋntrebarea asta pânᾶ acum douᾶ sᾶptᾶmâni – când eram ȋncᾶ despᾶrțiți – nu ştiam ce sᾶ ȋți rᾶspund. Şi paradoxal, chiar am fost ȋntrebatᾶ de multe lumᾶ: ce ai vᾶzut la el? Ce te-a atras? Ce ți-a plᾶcut?...Dar atunci nu ştiam. Nu puteam sᾶ pun punctul pe “i” şi sᾶ spun: da, frate. Ȋmi place chestia asta. Sau asta. Sau cealaltᾶ. Dar au trecut trei luni şi ceva. Trei luni ȋn care zilnic mᾶ mințeam cᾶ am trecut peste tine, cᾶ te-am uitat, cᾶ nu mai țin la tine deloc şi cᾶ tu nu mai ȋnsemni nimic pentru mine, dar trebuie sᾶ recunosc cᾶ pentru o perioadᾶ de timp – scurtᾶ ce-I drept – au funcționat minciunile. Chiar ȋncepusem şi eu sᾶ cred cᾶ eram bine fᾶrᾶ tine, cᾶ nu ȋți simțeam lipsa şi cᾶ ai fost doar un capitol. Aproape mᾶ obişnuisem cu ideea ca m-ai uitat, cᾶ nu mai exist pentru tine şi cᾶ sub nici o formᾶ pentru noi doi nu mai existᾶ o a doua şansᾶ. Eram convinsᾶ cᾶ acolo se terminase totul pentru noi. Dar a trecut timpul, şi am ȋnceput sᾶ vorbim iarᾶşi. Şi ceea ce crezusem demult stins, ars, terminat…ȋncepuse ȋncet ȋncet sᾶ prindᾶ viațᾶ şi astfel ȋncet, ȋncet, ȋncepeam sᾶ vᾶd cᾶ pânᾶ la urmᾶ adevarul ieşea la suprafațᾶ printre minciuni. Era mai mult decât clar cᾶ ȋncᾶ eram legatᾶ de tine, ȋn atât de multe feluri ȋncât nu-mi venea sᾶ cred. La vreo douᾶ-trei zile dupᾶ ce am ȋnceput sᾶ vorbim ȋmi erau déjà mai mult decât clare douᾶ lucruri: 1. Tu nu mᾶ uitasei şi 2. Te vroiam ȋnapoi, cu orice preț, dar…erau câteva variabile care puteau sᾶ-mi dea planurile peste cap. Iar una din variabile erai chiar tu. Nu ştiam dacᾶ mᾶ mai vrei ȋnapoi. Nu ştiam pe post de ce mᾶ vroiai: amicᾶ, prietenᾶ, iubitᾶ, cunoştiințᾶ. Sau sᾶ fi ȋnceput conversațiile cu mine, din purᾶ plictisealᾶ? Toate aceste variante, plus alte zeci, ȋmi treceau prin minte ȋn fiecare secundᾶ şi eram oarecum ȋn ceațᾶ pentru cᾶ nu ştiam ce vrei de la mine.
Deşi au fost groaznice ᾶlea trei luni, totuşi mᾶ bucur cᾶ au fost aşa cum au fost pentru cᾶ am ȋnvᾶțat cel mai important lucru pe care un om ȋl poate ȋnvᾶța de-a lungul vieții: am ȋnvᾶțat sᾶ prețuiesc. Am realizat cᾶ trebuie sᾶ prețuieşti o persoanᾶ atunci când o ai lângᾶ tine, nu dupᾶ ce aceasta dispare. Fᾶ totul la timpul lui, nu când e prea târziu – nu de alta, dar poate atunci când ai vrea sᾶ mai faci ceva, va fi déjà prea târziu. Aşadar, aceste trei luni mi-au prins bine pentru cᾶ mi-au deschis ochii şi m-au fᾶcut sᾶ vᾶd ceea ce am avut chiar lângᾶ mine, şi m-au fᾶcut sᾶ te vreau ȋnapoi. Sincerᾶ sᾶ fiu, nu ştiu dacᾶ aveam nevoie de pauza asta, dar a fost bunᾶ. A fost bunᾶ pentru cᾶ am avut timp sᾶ mi se facᾶ dor de tine, am avut timp sᾶ mᾶ conving cᾶ am nevoie de tine şi cᾶ doar lângᾶ tine sunt fericitᾶ. Ştii zâmbetul ᾶla mega retardat?...Ei bine, numai când sunt cu tine ȋl am.
Nu ai idée cât de mult mi-ai lipsit. Pur şi simplu nu poți sᾶ concepi cât am plâns dupᾶ tine, cât de tare m-am ofticat cᾶ te-am pierdut, cât am suferit la simpla idée cᾶ ai putea sᾶ fii ȋn brațele altei femei. Nu poți conştientiza cᾶ ᾶstea trei luni pentru mine au fost o eternitate – cele douᾶzeci şi patru de ore dintr-o zi ȋmi pᾶreau criminale, pentru cᾶ erau goale. Nu mai erai tu sᾶ le umpli. Pur şi simplu totul ȋşi pierduse din farmec şi culoare. Chiar şi pofta mea de a scrie…dispᾶruse şi ea, odatᾶ cu tine. Deşi sufletul meu era rupt ȋn zeci, sute de bucᾶți şi vroiam sᾶ scriu, sᾶ urlu pe hârtie prin cuvinte – dacᾶ altfel nu puteam - pur şi simplu nu mai puteam sᾶ scriu. Orice gram de inspirație, dispᾶruse.
Şi totuşi, ca sᾶ ȋți rᾶspund la ȋntrebare...Tot. Mândrᾶ spun cᾶ eu am reuşit sᾶ vᾶd la tine TOT ce nu au reuşit cele de dinaintea mea sᾶ vadᾶ.
