Live free or DIE! [17+]

I

       Întotdeauna m-au deprimat zilele ploiase, nu doar pentru că ploaia îmi bloca accesul la plimbările lungi din pădure, ci pentru că îmi amintea de ziua când existența mea s-a schimbat semnificativ. Niciodată viața nu mi-a rezervat bucurii, ci mai degrabă certuri si reproșuri din partea părințiilor, dar și a profesorilor de la școală.  Am îndurat ani de zile torturi de nedescris, iar timp de 15 ani am sperat la o schimbare, care să mă ajute sa depășesc criza prin care treceam. Eram un fenomen negativ după spusele adulțiilor care mă înconjurau, incapabilă să mă adaptez mediului social și condamnată la o viață precara din cauza refuzului meu categoric de a urma tiparul social care mi se impusese . Fiecare zi trecea chinuitor de încet și era bogată în abuzuri si pedepse aspre din partea parinților mei, care încercau să mă determine să renunț la inconștiiența mea de a refuza să urmez cariera tatalui meu , aceea de avocat. Severitatea si fermitatea părintelui meu au fost piesele de pe tabla de șah care m-au împiedicat să rămân în sânul familiei mele.

Am fost condamnată și marginalizata din cauza că am avut nerușinarea să visez la ceea ce mă fericită. De fiecare dată, când încăpățânarea mea isca certuri în familie, mă refugiam în subsolul casei, întrucât știam că acolo nu mă puteau găsii. Astfel, petreceam ore în șir desenând si gândindu-mă că indiferent de cât vor incerca, nu mă vor putea despărții de pasiunea mea. Nu pot să spun că visam să fac ceva cu pasiunea mea pe viitor, pentru ca eu nu aveam visuri, nu mă putea hotărî asupra unei cariere, fapt ce i-a determinat pe părinții mei să mă silească sa duc tradiția mai departe. Numai gândul asta ma oripila și mă făcea să mă urasc și mai mult pe zi ce trecea, totul până într-o zi când tata m-a obligat să devin ca el. Un roboțel care și-a vândut sufletul pentru bani și care a distrus tot ce îl facea fericit. Cearta a luat proporții, iar eu am fost bătută și spitalizata timp de 2 luni. Am suferit fracturi la amblele mâini. În aceste doua luni am luat hotărârea să fug de acasă, întrucât influența tatalui meu a fost atât de mare, încât poliția nici nu s-a deranjat sa afle cauza spitalizarii mele. Incorectitudinea si disperarea m-au facut sa devin o umbră lipsită de sentimente și speranță. Reușise să mă despartă de pasiunea mea, întrucat în aceste doua luni am fost incapabilă să mai desenez. Gândul că acest lucru i-a oferit satisfacție tatălui meu m-a determinat sa îi răpesc bucuria de a mă vedea capitulând în fața orgoliului său. Și așa a început mare mea provocare. Fuga din spital nu a fost un impediment prea mare în comparatie cu momentul când realitatea m-a izbit ca un bici. Nu aveam o locuință, nu aveam hrana, bani sau putere ca sa mai continui. Durerea din piept crescuse iar fata imi era brazdată de lacrimi fierbinți. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din ziua aceea a fost asfaltul rece care a facut contact cu pielea mea in momentul in care forța m-a părasit.

Au trecut 5 ani de când nu mai știu nimic de familia mea, dar ceea ce stiu cu siguranță e că nu regret nicio clipă decizia pe care am luat-o. De 5 ani locuiesc cu o doamnă care și-a facut milă de mine, când m-a gasit inconștientă pe asfalt și m-a dus la ea acasa. I-am povestit totul, iar ea m-a inteles, ducându-mă la locuința sa din New Hampshire (SUA), departe de Berlin. Astfel, mi-am clădit o nouă identitate. Martha, binefăcătoarea mea a insistat să îmi fac curaj și să reîncep să desenez, însă fantomele trecutului nu au încetat sa mă bântuie. Lașitatea iși spune cuvantul, căci viața mea a devenit anostă, lipsită de culoare și importanță. Continui să fiu o inadaptată si tind să cred ca dacă în 5 ani de la incident nu m-am schimbat nu o să o fac niciodata.