Ştii tu draga mea Diana, lucrurile aşa-zise nemuritoare, mor şi ele odată; numai Dumnezeu e veşnic, răbdător şi iubitor. Cât vei trăi printre oameni învaţă cea mai legea junglei! Nu trăieşti fără ea! Nimeni nu trăieşte normal fără să înveţe să trăiască cu adevărat – să rabde, să treacă peste, să înghită tot. Lucrurile nemuritoare nu există! Nici dragostea, nici speranţa, nici nimic! Toate mor odată cu “moartea” noastră! Atunci când lăsăm din sufletul nostru pentru insistenţele şi rugăciunile false ale altora. Nu ne dăm seama. Pe moment nu există moarte, dar pe urmă e cea mai profundă durere, cea mai dureroasă nesperanţă. Hai să ne naştem a doua oară – oriunde! Departe de lume şi blasfemiile ei! Acolo unde liniştea e cea mai frumoasă gălăgie, iar speranţe încă sunt, viaţa nu e ce e aici… Nu-ţi aminti de nimeni, rupe din sufletul tău şi înghite-ţi lacrimile, dar nu plânge! Stai singură în potirul gândurilor şi imaginează-ţi lucrurile la care ţi-i cel mai mult; persoanele iubite, lacrimile scurse din iubire. Nu muri degeaba!
Mi-e greu să-ţi spun cuvintele pe măsura suferinţei tale. Dar zâmbeşte! Mă vei crede nebun – lumea nu se va schimba niciodată, poate doar dacă va fi înlocuită cu roboţi ori neomenire! Atunci nu vei mai există nici tu, nici eu, nici linişte. Atunci vom domni în veci peste întuneric şi soare. M-am oprit o clipă. Doar încercări, nevoi, greutăţi, ispite, boli, chin. Aş muri eu încă odată pentru toţi. Ca toţi să gustaţi dragostea adevărată şi lacrima dintre văz şi amăgire. Îţi las viziunea mea către cer, împarte-o cu sufletul. Nu încerca să schimbi nimic! Nu mai asculta de cei ce nu au urechi! Nu-ţi mai frânge nimic. Nu are rost! Nimic nu mai are rost!
Puţin din puţinul meu. Nu mai există uşor; nu mai există nimic!…
