Cred că... te văd. Sincer, mi se pare că... te aud. Parcă... te pot simţi.
Ce se întâmplă cu mine? Cine eşti? De ce ai intrat în viaţa mea şi ce vrei? Dacă doreşti să iei parte la expunerea mea de sentimente din fiecare zi, eşti invitata mea. Eu asta fac tot timpul. Mă prefac a fi un om plin de emoţii şi trăiri, care ştie unde vrea să ajungă în... Mda, am ajuns din nou la cuvântul acela pe care mi-am promis să nu-l mai rostesc niciodată. Dar, vai, "niciodată" este o perioadă atât de lungă, mi-e foarte teamă de ce se poate întâmpla când rostesc asta.
Acum, ar fi civilizat să-mi răspunzi, nu-mi place când oamenii (pe care nu i-am întânit până acum) mă lasă cu puful în soare. Oh, dar eu şi soarele deja am devenit cunoştiinţe. Cred că pot îndrăzni zicând chiar "prieteni". Mă întâlnesc cu el în fiecare zi a existenţei mele, deşi nu cu intenţia de a face asta. Sunt pur şi simplu purtat în lumea de afară, unde el pare a mă aştepta. Parcă doreşte să mă alătur lumii lui, unde puteam vedea toată lumea de sus, şi să stăm la discuţii nesfârşite despre nimicurile ce ne înconjoară.
Până la urmă, se pare că m-ai abandonat. Dar te înţeleg: dacă aş avea posibilitatea de a fi altă vietate, ca un om (numai Cel de Sus ştie cât îmi doresc asta), şi eu mi-aş întoarce spatele doar privindu-mă. Dar rămâne un mister pentru mine: de ce te-ai apropiat, ştiind că vei fi doborâtă de plictiseala mea, de lirismul care mă învăluie fără oprire şi care nu e decât un alt ghinion pus asupra mea?
Vreau să te întorci. Fără să-mi dau seama, am ajuns apropiat de stinghereala de care dădeai dovadă în preajma mea. Ştiu ce ar crede fiinţele umane acum: că m-am îndrăgostit. Râsul meu amar aproape m-a surzit acum, fiind singurul sunet pe care l-am auzit. Dar nu, oamenilor, cei ca mine nu se îndrăgostesc (deşi am caracter unicitar în lume, nu mă mândresc cu asta). Eu doar caut senzaţii apropiate de cele normale, caut ataşament faţă de o persoană, asta face singurătatea din mine.
