Destine Încrucișate

Prolog

Orfelinatul... Sau mai bine spus, locul unde visele de risipesc în aerul mizerabil din încăperile aproape distruse. Locul unde dacă ești mic și neajutorat, ajungi să îi servești pe cei mari. Nimeni nu își dorește să ajungă acolo, dar nu noi alegem.
La vârsta de zece Ani, Adi își pierde familia într-un accident groaznic. Întreaga casă luase foc. Singurele lui rude ori muriseră, ori erau prin Honolulu sau la naiba-n praznic. Nici măcar nu își cunoștea toate rudele.
Rămas singur pe lume, ajunge la un orfelinat dintr-un orășel sărac din Germania. Acolo le întâlnește pe Eda și Ama. Toți trei aveau aceeași vârstă.
Ama era la orfelinat de aproape 6 ani atunci când l-a întâlnit pe actualul cel mai bun prieten al ei. Tatăl ei murise când ea era foarte mică. A mai avut un frate care a murit de o boală cruntă. Ne mai suportând toate aceste greutăți, mama ei a ales să părăsească și ea aceasta lume. Ce putea fi mai rău pentru un copil de șapte ani, decât să își piardă familia, membru după membru?
Mama Edei a murit când avea șase ani. Tatăl său s-a recăsătorit, insa mama sa vitrega l-a convins să o paraseasca pe sărmana fata.     Astfel, la nouă ani a ajuns să împartă aceeași soartă ca Ama.
Opt ani au trecut greu pentru ei. Abia așteptau ziua în care nu mai trăiesc cu grijă că în fiecare dimineață de puteau trezii cu ochii și gâtul cat Rusia din cauza răcelii provocate de frigul care intra noapte de noapte pe geamurile sparte și de lipsa paturilor groase și călduroase, asta in cel mai bun caz. În cel mai rău caz, depresivii și drogații lor colegi de camera i-ar fi omorât din cauza unei dispute pe ultima porție de mâncare sau din simpla dorința de a vedea sângele curgând.
Ei bine, de la optsprezece ani in colo, îți dorești să te întorci la orfelinat. Măcar acolo primeai o bucată de pâine gratis și aveai un mic refugiu. Însă lipsa banilor nu i-am făcut decât să renunțe la visurile facultăților și a viitorului perfect și i-a obligat să se angajeze unde apucau pentru a putea plăti o anumită chirie și a nu ajunge pe străzi. Pentru ei simpla întrebare "astăzi ce mâncăm?" Nici nu putea exista pentru că meniul era același: În zilele bune, oua prăjite, cartofi prăjiți în cele foarte bune și pateu pe pâine în majoritatea zilelor.