Constrânsă de situație...

Capitolul 2-Ciocnirea

   În câteva minute ajungem.
Intrăm în câteva magazine,  iar mama dă o atenție mai deosebită unuia.
Îmi arată mai multe piese vestimentare,  dar nici măcar una nu este pe gustul meu. Îmi încarcă brațele cu haine, după obligându-mă să le probez,  și fără se stea prea mult pe gânduri mă împinge către cabina .
Nu ripostez,  deoarece o cunosc foarte bine le mama,  și știu că tot ce aș face ar fi să o enervez.  Sunt sigură că după ce probez aceste haine,  o sa mi le cumpere,  iar mai apoi sa ma forţeze să le port. Știu că pare stupid,  dar aștept un miracol.
Spre surprinderea mea,  miracolul chiar apare .
Un zgomot care se identifica a fi soneria telefonului mamei mele,  ne întrerupe și o face pe mama să caute în geantă.
-Scuze scumpa mea,  trebuie să răspund,  e foarte important.
Îi fac semn din cap că nu-i nicio problema,  chiar din potrivă , acest "deranj" mi-a îmbunat ziua.
În mai puțin de o secundă abandonez toate hainele și alerg ușor spre ieșire,  gândindu-mă că mama mă va urma și astfel voi fi scutită de constrângerile ei.
Mă întorc în spate să văd ce face,  dar simt că nu pot să mai înaintez.
Mă întorc și mă uit în fata, dar tot ce pot vedea este un negru intens, aceasta fiind culoarea tricoului persoanei cu care m-am izbit.
Un zgomot puternic, produs de geanta mea la contactul cu podeaua mă face să fac 2 pași în spate.
În  faţa mea se află un băiat bine făcut, înalt,  cu părul șaten deschis, ochii fiind ascunși de o pereche de ochelari, trăsăturile fetei lui sunt bine definite,iar îmbrăcămintea lui mă duce cu gândul la doliu. E o prezenta stranie.
-Ar fi necesar să înlocuiţi perechea de ochelari de soare cu una de vedere,  poate în felul acesta nu vă veți mai ciocni cu alte persoane!! Spun pe un ton pițigăiat,observandu-se foarte ușor starea mea de nervozitate.
-Poftim?!  Insinuaţi că eu am dat peste dumneavoastră?  Îmi răspunde el având un zâmbet larg pe față, și folosind ironie în glas .
Deschid gura vrând să îi dau o replică și să-i mai tai din elan,  dar privirea mea se aţintește asupra lucrurilor mele ce sunt împrăștiate peste tot.
Mă aplec puțin cam incomod din cauza blugilor,  și încep să starng tot,  strângându-l de gât pe acest bărbat în gândul meu.
Se aplecă și el și îndrăznește să mă ajute.
-Nu am nevoie de ajutorul dumneavoastră!  Spun pe cel mai impunător ton, smulgându-i din mână fondul meu de ten.
-Mă simt dator să vă ajut!  Afirma el cu calm...
-Normal că vă simțiți,  măcar atât!
-Invaţi la Harvard?  Mă întreabă în timp ce ridica emblema pe care am primit-o zilele trecute,  și care voi fi nevoita sa o port.
-Asta nu ar trebui sa va intereseze!
-Credeam că acolo sunt domnișoare atente calculate și sigure pe sine,  nu copile răutăcioase,  cu capul în nori și gura mare!
Mă opresc din stâns (am terminat) , iar faţa pe care am afișat-o cu siguranță era comică,  pentru că pe buzele lui a apărut un zâmbet iritant.
Mi-a închis gura,  dar mi-a rănit și mândria.
Mă ridic furtunos și părăsesc locul pe care cu siguranță nu-l voi uita prea curând.
Mamă mă strigă să mă opresc,  dar eu mă prefac  că nu o aud.
Mă opresc ca și cum un glonț m-ar fi străpuns,  atunci când îmi dau seama ca emblema a rămas la el..... Fără ea nu voi putea merge pe holurile facultatii.
M-aș întoarce,  însă orgoliul nu mă lasă. Nu după ce mi-a zis ultima replică.
O să o rog pe mama să îmi facă rost de alta.
Între timp mama mă prinde din urmă:
-Scumpa mea,  se pare ca nu vom avea acea zi "mama și fică"! An primit un telefon de la spital și trebuie să ajung în jumătate de oră.  Să nu fii supărată, promit că mă voi revanșa!
-Nu e nici o problema mama,  oricum nu aveam chef de cumpărături, plus că trebuie să îmi caut emblema,  cred ca am cam pierdut-o......
Mint,  nu îmi place dar trebuie să o fac.
-Dacă nu o găsești o sa-ţi facem rost de alta,  nu e sfârșitul lumii. Îți chem un taxi,  nu am timp să te duc acasă.
Dau din cap în semn că "da", dar gândul meu zboară la acele vorbe crude pe care mi le-a aruncat acel băiat. Nu cred că le voi uita de curând.
Înainte să pornească taxiul,  mamă mă pupă pe frunte și îmi zice să am grijă de mine.
Eu îi urez succes la serviciu și îmi deblochez telefonul.
Am 2 mesaje și un apel nepreluat de la cea mai buna prietena a mea,  Amelia. În ultima vreme nu am mai vorbit cu de deoarece și-a făcut un iubit,  iar între noi exista un spirit de ceartă,  mai exact eu nu-l sufeream pe el,  el nu mă înghițea  pe mine. M-am gândit că mai bine mă retrag până când Amy își dă seama că Tony nu-i băiatul potrivit pentru ea.
Mă surprinde faptului că m-a sunat și mi-a  dat și mesaj,  dar imediat mă prind că are nevoie de mine.
Citesc primul mesaj:
A: <M-am despărțit de Tony,  vreau să-l uit,  ai avut dreptate. Te rog ajută-mă!>
Rămân plăcut surprinsă când observ că am un bun mod de interpretare a situațiilor amoroase.
Deschid și cel de-al doilea mesaj:
A: <Vreu să mă însoțește la o petrecere,  nu sunt în stare stare să mă duc singură  . Sunt sigură că vei veni. Ești cea mai buna prietena! >
În niciun car,  asta nu se v-a întâmpla!!!!
Nu mă voi duce,  ea știe prea bine că  urăsc petrecerile .
Mai bine probez haine pe gustul mamei decât să mă duc la o petrecere adolescentină!  Îmi pare rău Amy dar de dat asta prefer să fiu o prietenă rea .
Vocea din capul meu e așa răstita încât de-abia pot să meditez la cele citite .
Fără să-mi dau seama am ajuns. Cobor repede și fac pași mari până în fața ușii,  o descui,  iar fără să ezit mă duc tinta în camera mea și mă trântesc în pat.
  O zi cu totul urâtă.....

             Anunţ

Am terminat capitolul 2, sper să fie pe gustul vostru  . Îmi cer scuze pentru greșelile de ortografie.
Să aveți o zi frumoasa!