Aurul nu înseamnă bogăţie

233 13 16
                                    

in primul rand, nu, nu e o noua poveste, doar o mica povestioara pe care am scris-o pt un concurs de pe un blog. nu are continuare. a doar atat. daca vreti sa aruncati un ochi pe blog, http://alexandraslibrary.blogspot.com/  . stiu ca titlu e cam sec, dar nah... il povestez acum, de la vreo 2 luni cred de la concurs pt a simti ca nu am frecat atat de mult menta in vacanta. si nu, nu a fost scris dupa melodie, ca de obicei. voiam doar sa pun o melodie si m-am gandit ca e cea mai potrivita. si da, are si traducere, desi e in japoneza<3 SALVATI ROSIA MONTANA!!!!

ps, niste pareri ar fi chiar dragute. nu de altceva, dar cum masina merge cu benzina/motorina, compu foloseste curentul, iar pt scriitori, opiniile sunt cele mai asteptate:)

@};-

Aurul nu înseamnă bogăţie

Mai arunc o privire în jurul meu. Munţii ce mă înconjoară par ninşi de cea mai fină zăpadă. Dar e vară. Iunie mai exact. Iar marea albă nu e deloc alcătuită din cristale de apă. Adevărul e că nu am văzut niciodată neaua, dar...

Totul e sterp. Fără viaţă, fără nimic viu. Pentru mine, albul înseamnă moarte. Nu puritate, nu castitate, nu lumină, nimic. Doar moarte. Vid. Zero. Alb înseamnă Roşia Montană.. Nimic nu colorează împrejurimile, doar câteva case dărăpănate şi şterse, doar râul Roşia ce continuă să străbată comuna, asemeni unui pârâiaş de sânge pe un braţ tăiat.

Doar moarte. Boală şi... nimic.

Culmile munţilor taie văzduhul înnorat.  E atât de alb, încât îmi crează disconfort, iar ochelarii mei cu dioptrii de 5 încep să nu mai facă faţă.

Mama îmi spunea că înainte totul era verde. Nu îmi pot imagina aceste locuri înverzite, împădurite, cu cel mai pur aer şi păsări cântând, animale mişunând printre tufişuri. Din loc în loc e câte un trunchi de capac uscat sau cadavrul vreunui animal rătăcit. Este o linişte mormântală, spartă doar de susurul zgomotos al râului.

Închid ochii şi inspir profund, dar imediat încep din nou să tuşesc. Aerul pare îmbâcsit şi încărcat, ca de obicei, ajutându-mi boala să avanseze. Nu e cea mai bună zi pentru a-mi uita inhalatorul acasă dar... nu voiam să fac o plimbare lungă.

Studiasem locurile acelea de când mă ştiam. Erau mereu la fel, fără nici o schimbare de pe o zi pe alta, de la un an la altul. Poate doar albul părea mai alb, dacă aşa ceva e posibil, aerul mai încărcat, oamenii mai trişti, iar totul pare mai bolnav.

Câteodată vreau să blestem pământul strămoşilor mei, închisoarea mea. Însă fiecare îşi are cuşca proprie. În timp ce unii erau prinşi într-un oraş mare şi aglomerat, dar pe departe cu aer mai curat, în ciuda maşinilor, alţii se chinuiau să supraviaţuiască prin teritoriile propice ale Africii. Dar asta a fost cu ani în urmă, înainte de...

Dar pentru noi, totul a început cu acea blestemată de zi. După ani întregi de zbucium, în timp ce tot restul ţărilor reuşeau să se repună pe picioare după criza financiară a începutului de secol, în disperarea lor, românii au redeschis minele de la Roşia Montană. Dreptul de ştanţă ne-a băgat la propriu până la gât în nămol, căci eram deja pe punctul de a ne dezintegra total din cauza datoriilor. Marile ţări europene începuseră să îşi pună problema unei ţări suverane care să ne ia sub tutela ei, dar cum independenţa a fost mult prea importantă, am recurs la metoda aceasta.

Cu toate că la prima vedere, dreptul a fost obţinut la un preţ de nimic pentru acea perioadă şi datoriile ţări, rezultând într-o afacere foarte bună, asta doar a accelerat redeschiderea minelor.

Clasa mijlocie a unei ţări ridică sau coboară economia acesteia. Toată lumea credea că se vor întâmpla mari minuni, că vor avea locuri de muncă, că vor ieşi din criză. Aşa s-a întâmplat.

Doi ani mai târziu, după o muncă de zi şi noapte, la propriu, România a reuşit să scoată ceea ce se credea a fi jumătate din aurul aflat în mine. Datoriile fuseseră plătite destul de repede, iar alte industri începeau încet încet să dea roade, deşi păreau nefuncţionale comparativ cu profitul adus de minele din zonă. Lăcomia oamenilor a întrecut orice măsură, astfel că au încercat să grăbească procesul şi aşa mult prea rapid. Însă în goana lor după bani, au uitat un mic mare amănunt mai important decât orice: cianura folosită pentru extragerea minereurilor.

În decursul celor câţiva ani în care pământurile au fost secate de preţioasele sale metale, întreaga natură de la suprafaţă a murit. Împrejurimile au devenit sterpe, totul a dispărut, iar pământul a căpătat o naunţă albicioasă. Uzul mare de cianură a dus la infiltrarea acestuia în pânza freatică. La acea vreme, aceasta a fost piesa de domino ce a picat prima şi a continuat cu toate celelalte de pe restul planetei. Întreaga lume era într-o încordare continuă, datorită

crizei, conflictelor, aşa numita reuşită a României şi un posibil război ce stătea să izbucnească prin Orientul Mijlociu.

Poluarea la un asemenea grad al apei planetare a fost cu adevărat ultima picătură, iar în mai puţin de o lună, conflictele dintre ţări a luat o mai mare amploare. Într-un timp, mult prea scurt, totul putea fi numit Al Treilea Război Mondial.

Muncitorii din mină au fost obligaţi să plece pe front, abandonând totul. Au abandonat munca şi materialele în locul în care se aflau înainte de plecare. Un atac neaşteptat asupra comunei, mai exact asupra depozitelor, a dus la un surplus şi mai mare al cianurii asupra împrejurimilor. Puţinele plante şi animale ce reuşiseră să supravieţuiască au dispărut înainte chiar de a termina oamenii nimicirea reciprocă.

După câteva luni, puţinele veşti ce se găseau prin ziare anunţau distrugerea completă a planetei. Armele nucleare erau lansate atât de repede încât nu a rămas aproape nimic neatins. Ne întorceam în epoca de piatră mai repede decât ar fi făcut-o orice maşină a timpului.

Acum, la abia un an după potolirea luptelor, suntem ca nişte animale de casă uitate în sălbăticie. Întreaga lume e dezorientată. Nimeni nu reuşeşte să impună o ordine. Câteodată mi se pare că toţi au renunţat să mai încerce.

Râul Roşia are culoarea sângelui datorită predominanţei fierului. Lacurile ce se găseau în zonă sunt secate şi aproape nimic nu mai dovedeşte existenţa lor, cu excepţia unor hărţi vechi. Nu mai e nimic. Nici apă, nici viaţă. Din când în când, primim ceva provizii de mâncare şi apă îmbuteliată dinafară, de peste munţi. Suntem izolaţi de restul lumii. Nimeni nu ştie ce e dincolo de înalturile albe. Poate tot e moarte, dar sub altă formă.

Am crescut în Roşia Montană o dată cu poluarea. Corpul meu e obişnuit să facă faţă la doze foarte mici de cianura, dar asta nu îl face invincibil. La ultimul control, în urmă cu 3 ani, sufeream de astm, hipersensibilitate şi miopie. Încă o fac. Ce boli s-au mai adunat în organismul meu de 10 ani, nu pot spune, dar aş prefera să nu aflu. Să ştiu că sunt condamnată la moarte e un lucru, dar să-mi fie spus cu voce tare e o concretizare în cel mai inuman mod posibil. Ştiu că nu am nici o şansă. Totul mi-o dovedeşte: împrejurimile, tusea, viaţa fragilă a mamei mele ce stă pe patul de moarte, acasă, aşteptându-şi de câteva zile ultima suflare după o luptă inutilă cu cancerul.

Tot ce vreau e să închid ochii şi să mă întorc înapoi, când totul este verde. Tot ce ştiu e că nu e acea culoare spălăcită a capotului ce atârnă de uşa gălbuie de la intrare, ci una plină de viaţă şi speranţă. O culoare ştearsă de cianură, de lăcomia oamenilor, de falsa ideea că scopul scuză mijloacele...

Aerul se îngreunează tot mai mult. Simt cum căile mi se blochează, iar eu nu mai pot să respir. Pământul aspru îmi zgârie genunchii, dar eu mă sting încet, zvârvolindu-mă pe e un loc ce ascundea cândva mii de bogăţii. La ce folos când eu mor privind deşertul alb?

Aurul nu înseamnă bogăţieUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum