Am început să nu-mi mai văd viața cu aceeași ochi. Nu, nu sunt o depresivă, și nici nu am fost vreodată. Doar că, de când mă știu, nu am realizat nimic semnificativ pentru viața mea plină de nimicuri. Doar am stat și am oftat, în timp ce zilele treceau fără prea multe evenimente.
Dar asta s-a schimbat într-o după-amiază de august, când tata m-a chemat în biroul lui, și toată lumea știa că, în biroul tatălui meu, nu intră absolut nimeni și nimic. Era ceva neobișnuit, dar cu totul haotic pentru inima mea, care bătea necontenit.
Am realizat că am paralizat cu mâna pe clanță, gândindu-mă la toate scenariile de groază pe care puteam să mi le închipui. Tata era un om dur și fără milă. Mama mea, sau, așa o numesc oameni din jurul meu, deoarece pentru mine nu mai însemna nimic, m-a lăsat singură, în liniștea mea, fără pic de dragoste maternă.
Am lăsat toate astea deoparte și am intrat, în încăperea frumos mobilată a tatălui meu. După cum mă așteptam, atmosfera chiar era una de ani 80', cu mobilă tipic acelor vremuri. Acesta mă aștepta, având o aură posacă.
- Da tată ? am întrebat într-un ton netru.
Acesta și-a ridicat privirea spre mine, privind parcă prin mine, departe.
-Evelyn, îmi pare bine că ai venit. Aș dorii să discut ceva foarte important cu tine.
Cred că începusem să tremur, nici eu nu știu sigur.
CITEȘTI
Urletul
Short StoryMă auzi ? Eu da, ba chiar foarte clar. Te aud, strigând, chiar și fără să scoți un cuvânt. Îți aud sufletul arzând și venele pulsând. Îți aud inima, ce zbiară după ajutor.
