Letters

Capitolul 1

   -Ai vorbit cu doctorul? Mă întreabă Valerie în timp ce bate cu degetele pe noptiera de lângă pat.
  -Evident, mă lasă să plec chiar mâine după-amiază, răspund entuziasmată.
  -Prostii, nu te recuperezi asa, abia după două săptămâni, mai ales după o operație la inimă.
  Pare revoltată.
  -Presupun ca dânsul știe mai bine.
  Nu mă obosesc să o contrazic însă. Abia așteptam să părăsesc spitalul. Aici mă simțeam ca într-o închisoare. Cele mai rele au fost primele zile, cand aria mea vizuală se rezuma la icoana de pe peretele din fața patului și la noptiera de un alb bolnăvicios. Totul era prin aparenta bolnăvicios aici, se înțelege de ce: eram într-un spital. Cu puțin noroc, am reușit să cobor din pat și să pot privi pe fereastră. Nici curtea simplă a spitalului nu mă mulțumea. Exista un singur petic de iarbă neîngrijit,ce servea drept cămin câinilor maidanezi. Obișnuiam să le arunc o parte dinporția de mâncare pe care o primeam de la asistentă pe geam. Nu o refuzau.
  -În orice caz, mă întrerupe Valerie dingândurile mele, abia astepți să pleci de aici, nu-i așa, Olive?
  O fixez cu privirea.
  -Am ghicit! Zâmbește aceasta.
  -Ai ghicit, o aprob.
  -Iți lipsește Berlinul?
  -Poți spune și așa. Îmi este dor decasă.
  -E normal, iubito. Trebuia să îți omori timpul cumva. Celor de acasă le-a fost dor de tine.
  -Mă îndoiesc, Edmund și Cynthia numi-au scris nici măcar o vedere.
  -De fapt... spune și iși vâră mâna îngeantă scotocind după ceva. M-am gândit că ești prea obosită să le citești.
  Îmi întinde în față două plicuri albe.Șarpele.
  - Vrei să te ajut cu bagajele? Spunecăutând cu privirea valiza.
  -Nu am multe lucruri cu mine.
  Se uită împrejur, constată ca amdreptate.
  -Sper să ne întărim relația odată ceajungem la Berlin. Și Mourice s-ar bucura, nu crezi?
  Zâmbesc, nu răspund. Realizează că a atins unsubiect sensibil.
  -Eu am să plec la hotel. Somn ușor!
  Părăsește salonul și închide ușa înurmă. Mă uit peste scrisori.
„Berlin, Bodestraße 23 09.09.1936
Expeditor: Edmund Hässer"
  O deschid nerăbdătoare.

                                    Draga noastră Olive,
Spun "noastră" pentru că știu căacelași lucru simte și Cynthia acum. Ne lipsești și sperăm să teîntorci acasă curând. Vizitele lamuzeu sunt plictisitoare fără tine, noi nu putem vedea dincolo de oameni.

                                                                                            Cu dor,
                                                                                    Edmund Hässe

 Mă uit la al doilea plic.
"Berlin, Bodestraße 23 12.09.1936
Expeditor: Cynthia Dupont"
                                          Dragă Olive,
Cred că știi și tu ce anost este fărătine! Nici nu are rost să îți spun cât îmi lipsești! Te aștept sănătoasă acasă,la Berlin!

                                                                                    Cudragoste,
                                                                                             Cynthia



  La Berlin... Orașul m-a adoptat încă de la 2ani, din 1919. Tata a lăsat în urmă Parisul și orice amintire de atunci, dar eunu m-am acomodat nici după 17 ani. Nu vreau să las îm urmă vreo amintire,oricât de dureroasă.
Mă ridic de pe pat și mă duc lafereastră. O văd pe Valerie părăsind curtea spitalului, printre gratiile de lageam. Cum spuneam-o adevărată închisoare. Îndes hainele în valiză și laspaltonul în cuier. Presimt ca va fi o noapte mai albă ca locul ăsta.
  După un sfert de oră petrecut în tăcere oasistentă stearsă la față, ce părea aproape moartă din cauza epuizării, intră pe usă.
  -Domnișoara Olive? Întreabă pentru a seasigura.
  -Da?
  -Nu v-ați externat încă?
  Dacă aș fi avut de ales, credeți-mă căo făceam încă de a doua zi, de după operație. Mă uit la ceasul ce indica 10:47pm. Nu sunt proastă, nu am să ratez șansa. Mă întorc zâmbind spre asistentă.
  -De fapt, acum mă pregăteam de plecare,spun și fixez cu privirea paltonul.
  -Este cam târziu, dar după bunuldumneavoastră plac.
  Am scăpat ușor.