Buletin de Seul | Min Yoongi

Capitolul 31

( A/N: Vreți și un capitol de Q&A? Mi s-a propus să fac unul, dar nu știu câți doritori ar fi :) )

„Tu cine ești?"  fata încă se întreba asta, chiar dacă băiatul nu mai era cu ea în salon de ore bune.

Doctorul îi dăduse pe toți afară, lăsând-o pe fată singură să se odihnească și să își revină din trezirea bruscă din comă. Deși nu a reușit să interacționeze cu cei 3 vizitatori ai ei, aceștia au reușit să îi capteze atenția, în mare parte pentru simplul fapt că erau pentru ea la spital, apoi pentru că erau atât de fericiți că ea se trezise. 

De afară nu mai intra lumină în salon, iar de pe ceasul digital care era pe dulapul de lângă pat, fata citi ora 11:03 pm. Era aproape miezul nopții, și chiar dacă se trezise acum câteva ore, tot se simțea obosită.

Gândurile i-au fost întrerupte de ușa ce se deschise, un bărbat înalt, brunet, cu un clipboard și îmbrăcat în halat alb intrând în cameră.

„Cum te mai simți?" veni el lângă patul fetei, uitându-se pe ecranele aparatelor la care ea era conectată, apoi notând ceva pe hârtiile din fața lui.

„Mhmm." îngână fata, scuturând ușor din cap în semn că așa și așa.

„Poți să vorbești? Ai mai exersat?" întrebă doctorul, mutându-și privirea asupra fetei.

„Ammm-" murmură ea, încercând să spună ceva. „Mdaa."

Îi era foarte greu să vorbească și nu înțelegea de ce, parcă mușchii feței nu doreau să o mai asculte și să formeze cuvintele. Ei bine, cam tot corpul îl simțea așa și era nerăbdătoare să afle motivul.

„Ah, foarte bine, faci progrese deja." îi zâmbi doctorul, așezându-se pe scaunul de lângă pat.

„Ah!" scânci ea, încordându-și puțin degetele de la mână, de unde simțise durerea.

„Scuze, am vrut să văd dacă reacționezi la stimuli." îi zâmbi el și îi arătă acul cu care o înțepase. Doctorul își luă din nou clipboard-ul pe care scrise ceva, apoi reveni la fată.

„Ok, acum o să îți pun câteva întrebări simple. Nu te forța prea tare să îmi răspunzi totuși, știu că îți este greu să vorbești." îi spuse el, iar fata îngână afirmativ, în semn că este pregătită. „Cum te numești?"

„Uhm-" mormăi ea, mușcându-și buza pe interior. 

„Cine sunt eu?" se întrebă încă o dată, căutând răspunsul. De când s-a trezit, nu i-a trecut prin minte această întrebare. Era curioasa de ce era aici și cine erau cele trei persoane care intraseră în salonul ei, dar nicio secundă nu se întrebase cine era ea.

„Ah!" suspină ea, simțind un puls de durere ce îi străbătu întreg capul. „Nu-Nu ș-tiu." răspunse  în frânturi de cuvinte.

„Am înțeles." răspunse doctorul. „Îți amintești data de naștere? Sau orice de dinainte să te trezești?"

Fata căzu din nou pe gânduri. Nu, nu putea să își amintească nimic altceva în afară de acel vid în care stătuse atâta vreme și vocile pe care le auzea din când în când. Dar înainte de asta, oare ce se întâmplase? 

„N-nu. Nu îmi-" se chinuia ea să vorbească, încă fiindu-i greu să își controleze gura. „A-min-tesc nimic."

Doctorul oftă zgomotos, iar fata nu o luă ca pe un semn bun.

„Se pare că suferi de amnezie generală. Nu îți aduci aminte absolut nimic dinainte să te trezești. E un caz des întâlnit la persoanele care au suferit o lovitură la cap, mai ales la cele care s-au trezit din comă." îi explică el, scriind din nou ceva pe fișele din mâna lui.