Inamicii nordului

1.Alexander

,,Ceea ce voiam eu să fac era imoral și (auto)distructiv. Nu se cădea. Probabil încălcam astfel cel puțin două dintre cele zece porunci. Și cel puțin o lege aflată-n vigoare în statul de care aparțin. Stat, mult spus. Un tărâm înghețat care cică ar deține chiar o legislație. Una îngrozitoare și ilogică, apropo. Irațională, așa cum sunt și oamenii, și faptele. Așa cum sunt și eu, de altfel. Dorințele mele absurde care nu pot fi duse către împlinire ori realitate. Pentru că...nu se poate. Iar ăsta ar fi singurul adevăr pe care-l cunosc cu certitudine și de care mă pot declara în totalitate sigur. Iubirea ține cont de o altă iubire. Și un pic de moarte. Oarecum. De nimic altceva, căci și dragostea-i o artă, iar arta cam taie aripile lungi și negre ale limitării. Nu îi pasă de bariere. Contrazice standardele. Pedepsește teama. Și vindecă unele răni - dar, atenție, nu pe toate. Că altfel n-am exista. N-am respira. Nu ne-am mai ridica din pat dimineața, căci nu am mai avea niciun scop. Deci, pentru ce? Pentru cafea? Pentru priveliște? Pentru acel mormânt răvășit? Pentru fluturii care-ți intră pe fereastră și ți se așază frumos pe marginea cănii? Hai, mă, fi serios, ce dracu'?

În dimineața în care am cunoscut-o pe Adela, ploua torențial. Dădea cu gheață, cu grindină. Apoi se transformă-n ninsoare. Una deasă și plină de sensuri, de înțelesuri, și de tremur, de amor. Albastră, cenușie. Rapidă. Aceeași vreme era și când a avut Veronica accidentul. Umedă și alunecoasă. Periculoasă și rece. Probabil de aceea roțile mașinii în care se afla au luat-o razna, pentru ca drumul era prost și era o iarnă ciudată. Nu avem drumuri line în Tărâmul de Gheață, așa cum îl numea ea. Pe vremea când putea vorbi, pe vremea când încă mă mai puteam bucura de glasul ei subțire. Acum nu o mai aud. Nu o mai am. Nu îi mai spun. Și nu mai e, și nu mai sunt.

A urmat drumul înfometării până când a ajuns în sălbăticie. Acolo unde ne-am îndrăgostit, și acolo unde și-a îmbrățișat sfârșitul. Printre brazi. Printre avioane de hârtie. Pentru ce? Pentru cât timp? Pentru totdeauna? Nu-mi spune...nu. Ciudat, eronat și nedrept era faptul că ziua eram alături de Adela, iar noaptea vegheam asupra Veronicăi - deși mă bântuia impresia că spiritul ei era pretutindeni, urmărindu-mă, privindu-mă și, în felul ei dulce, învinovățindu-mă subtil. Căci nu trecuseră decât zece luni și optsprezece zile de când mi-am dat acordul să o conecteze la aparate. Oare ea mă dezaproba?...

Ce-i drept era că nimeni înafară de mine nu avea dreptul să o ucidă. Și poate nici măcar eu. Și poate nici Dumnezeu, căci El dăruiește dragoste, nu moarte. Fericire, nu durere. Înțelegere, nu nedreptate. Așadar, doctorii nu aveau voie să o atingă decât dacă aveau să o vindece în mod miraculos. Iar miracolele, știam și eu, nu existau.

Începusem să fac diferența dintre dragoste, nevoie și obsesie de puțin timp. Și încă mai existau momente de tulburare."

      *  Mulțumesc mult Silver_Spectrum pentru coperta superbă! *