Povestea unei Adolescente

1

„-Eu înca mai sper că se va schimba ceva...
–Ce ar putea să se schimbe..?
–Tot...șansele de a fi împreuna...șansele de a îmi petrece viața alături de tine....
–Multe ar trebui să se schimbe..."

Fiiecare seara era un coșmar... Muzica, lacrimi, amintiri, conversații.... Toate îi străpungeau sufletul ca o săgeată. Simțea cum se stinge pe dinauntru, dar nu putea face nimic. Se simtea stoarsa de puteri, nu mai putea ascunde suferinta dupa zâmbetul fals care parea totusi atât de real.
Se simțea inutila, nu mai vroia sa traisca. Acum viața ei nu mai avea sens. Zâmbetul ei innocent de copil pierise.
Oare ce poate fi mai rău decât un suflet fărmat în bucațele?
Nu știa cum să treacă peste, era doar un copil. Un copil prostuț ce și-a facut iluzii inutile...

Fiiecare noapte era un deceniu. Perna era uda de lacrimi. Ochii ii erau rosii de la plâns dar nimeni nu oberva... Oare cât mai durează? Cât mai putea sa plânga dupa el?
Pentru că el fusese cel ce o readuse la viață cândva... El, și doar el a fost cel în care și pus toată încrederea, căruia era gata să i se dăruiasca trup si suflet...
În fiiecare zi aștepta ceva.. O schimbare, o speranța, orice... Dar era inutil.. Și asta durea mai rău...

Și seara, când credea că nu o vede nimeni, se lăsa înabușită de lacrimi. Plângea până rămânea fară aer. Lacrimile ferbinți i se uscau pe față... Dar cui îi pasă..? Nimănui.
Cei ce se interesează sunt doar curioși. Lor le place sa o vadă așa.. Suferind.. Uneori avea impresia că ăsta era scopul oamenilor, să îți câștige încrederea și după să arunce cuțitul în spate...

Și în acel moment, își promisese că nu va mai lăsa pe nimeni înauntru, acolo, în suflet... Se închise în ea, nu mai vorbea cu nimeni... Lua pastile ce doar îi înrăutațiau situația și nu spunea nimanui ce are. Avea gânduri sinucigașe. Oare ce poate fi mai rău să-l simți aproape, să-l strângi în brațe, să-i spui cât ți-a lipsit și în secunda următoare să te trezești din vis?

Avea o lume a ei... O lume formata din durere și patimi. Nu mai suporta nimic... Nici măcar propriile gânduri...
Uneori, singura soluție credea că e.. Moartea... Trist, nu?
Dar..știi cum e să nu ai pe nimeni lângă tine când ți-e greu? Nimeni să te liniștească când te înneci în propriile lacrimi... Nimeni să te înțeleaga... Toți doar te judecă și îți reproșează.. Ei nu înțeleg... Lor le pasă doar de ce vor ei ca tu să faci, nu și de cât trebuie să suferi făcând asta...

Și când era gata să izbucnească în orice moment, el îi dădea un mesaj, un sunet, care îi umpleu sufletul de căldură și o calma mai bine decât orice pastilă. Dar unde e acum? Când are nevoie cel mai mult de el...
Probabil nu-i mai pasă... Poate a obosit să se tot i-a dupa ea... Poate nu mai vroia să știe nimic de ea... Poate nu o mai iubea... Poate simțea ceva asemanător pentru o alta fata... Și îl înțelegea perfect.. Nu-l judeca pentru asta... Pentru că fiiecare are dreptul la fericire...
Doamne ce patetic sună...

Trebuia să se obișnuiască să-i ducă dorul... Poate așa avea să-și continue viața o bună perioadă de timp... Ea murind de dor, el fericit cu alta...

Și când vedea pe cineva care semăna cu el, zâmbetul îi aparea pe față și fluturașii în stomac... Pacat ca nu era el...
Nu se puteau vedea... Murea de dor, ar fi dat orice să-l poată săruta în văzul tuturor... Dar știa ca e greșit....

Nu știa ce o așteptă mâine, dar în acest moment tremura, plângând, tastânt ce simte...