Probabil ca orice poveste, și aceasta începe cu o introducere. Iubirea este o arma, unii prefera sa o folosească ca pe o sabie, alții ca pe un scut. Aceasta este o sabie cu 2 tăișuri . Eu prefer sa o folosesc ca pe un scut, un scut ce ma protejează de tot ce este in jur, deși in trecut îmi era o sabie și din neatenție m-am rănit cu ea, astfel am dat-o la schimb cu un scut.
Exista un moment in care rămâi blocat între 2 uși, una duce spre ceea ce ai fost, cealaltă spre ceea ce vrei sa fii. Probabil ca ai alege una, însă nu te poți mișca. Și acum ma întreb "De ce? De ce nu putem trece cu bine prin orice?" Nu apuc sa termin întrebarea ca îmi găsesc un răspuns "Cum am putea știi când este bine , cum am putea aprecia zilele însorite , dacă nu am știi cum este rău, dacă nu am vedea și zile ploioase?"
Probabil ar fi ușor sa trecem prin orice de am fi ținuți de mâna, însă cine sa te țină de mana intr-o lume cruda, nemiloasa și fără sentimente? Ne refugiem in brațele prietenilor, însă cine sunt acești "prieteni"? Oare sunt oameni ce stau lângă noi din cauza singurătății? Oameni care au nevoie de ceva de la noi? Sau pur și simplu suflete menite sa te completeze, sa te ridice de jos in loc sa te lase acolo, sa te privească cum îți dai suflarea? Probabil ultima suflare ...
