You said you read me like a book, but the pages all are torn and frayed
(My Chemical Romance, I'm Not OK)
Ned ezită câteva clipe în faţa uşii de sticlă a cafenelei înainte de a intra, lăsând uşa în discuţie să se trântească cu zgomot în urma lui.
Ca de obicei, Sad Café era plină; grupuri peste grupuri de oameni neimportanţi îşi petreceau timpul inutil, unii în compania celorlalţi, probabil doar din lipsa unei activităţi mai constructive. La câteva clipe dupa Ned, în cafenea intră un cuplu dezgustător de dulce, care îşi croi drum până în salonul de nefumători, discutând cu înflăcărare un subiect la fel de neimportant ca şi relaţia lor... Pentru o persoană cu tendinţe mizantrope, o cafenea aglomerată nu putea constitui un decor plăcut, dar Ned chiar adora acel loc, mai ales secretele întunecate ce zăceau în toate ungherele necunoscute ale sinistrei cafenele.
Aruncându-şi ochii prin încăperea ce se întindea in faţa lui, observă că, la o masă ceva mai retrasă, trei dintre colegii lui de clasă pierdeau timpul, în loc să facă ceva util, cum ar fi să înveţe pentru testul pe care urmau să-l susţină în ziua urmatoare.
Rânjind, Ned se sprijini de jocul cu cârlig, la care nu câştiga niciodată nimeni (o idee crudă a proprietarei de a stoarce de bani clienţii naivi), şi îşi privi cu atenţie colegii, un băiat şi două fete.
Băiatul, înalt şi brunet, pe numele său Leon, stătea cu spatele spre Ned, însă acesta tot putu să observe faptul că băiatul era mult mai preocupat de cartea pe care o avea deschisă în mâini decât de prezenţa celor două colege ale sale.
Una dintre fete, pe numele său Kathy, se juca absentă cu linguriţa de plastic, desenând tot felul de forme în zahărul vărsat pe masă. Purta un tricou cu Pink Floyd, mult prea mare pentru ea, dar la care nu ar fi renunţat nici moartă.
Ce-a de-a doua fată semăna foarte bine cu Alice În Ţara Minunilor. Numele ei era Avery, avea părul lung şi blond, ochii mari şi foarte albaştrii, iar ca efectul să fie complet, purta o rochie de vară de un albastru foarte deschis, complet nepotrivită pentru începutul rece de primăvară în care se aflau.
Kathy şi Leon aveau în faţă câte o ceaşcă de cafea, iar Avery ţinea în mâini un pahar mare, plin cu ciocolată caldă. Proprietarii Sad Café erau foarte generoşi cu ciocolata lor caldă, probabil cea mai apreciată băutură din tot oraşul.
Ridicându-şi ochii de la opera de artă în zahăr, Kathy se încruntă.
- E Ned aici.
Leon îşi ridică ochii din carte şi privi nonşalant peste umăr.
- Mda. Ar trebui să-l chemăm, să vină şi el la masă.
Lăsând paharul jos, dar fără a se obosi să îşi privească colegii, Avery scoase un sunet de adâncă dezaprobare.
- Mie nu-mi prea place băiatul ăsta, e nebun.
Pentru câteva clipe, între ei se lăsă tăcerea. Ar fi putut părea un subiect încheiat, însă după ce întoarse pagina cărţii pe care o citea, Leon hotărâ să continue discuţia.
- Nu a fost întotdeauna aşa; cândva era chiar foarte OK. Sau, mă rog, cât de OK poate fi un individ instabil psihic...
Ambele fete înghiţiră în sec, împărtăşind o amintire comună. Avery ridică paharul cu ciocolată caldă şi începu să bea din el, cel mai probabil pentru a evita să vorbească, iar Kathy îşi ridică din nou privirea spre băiatul ciudat, cu bretonul vopsit în verde, ce stătea la intrerea în cafenea şi îi privea pe toţi, rânjind de parcă întreaga lume era o glumă pe care numai el era suficient de isteţ cât sâ o înţeleagă.
