There's truth in your lies
Doubt in your faith
(Linkin Park, In Pieces)
Părea un boschetar. Purta un palton de lână vechi şi mâncat de molii, o pereche de pantaloni în carouri, de o culoare neidentificabilă, o pălărie ponosită şi o pereche de bocanci uzaţi. Barba sură şi lungă îi cobora până aproape de piept, faţa îi era brăzdată de riduri şi ciupită de vânt. Totuşi, ochii lui cenuşi străluceau de viaţă şi inteligenţă.
Stătea pe o bancă privind absent mulţimea trecătoare, însă uneori sărea în picioare cu atâta energie încât părea că trupul său firav se va frânge, alerga la o persoană şi îi înmâna un obiect negru, plat.
Nu se ştia cum selectează persoanele cărora le dădea acele obiecte, însă clar avea o metodă. Bătrânul venise în oraş în urmă cu trei zile şi probabil urma să plece şi să nu mai revină niciodată. Majoritatea oamenilor îl considerau un boschetar nebun, însă cei capabili să vadă dincolo de aparenţe puteau observa umbrele misterioase din ochii de un cenuşiu electric şi zâmbetul tainic al bărbatului. Era ca şi cum el ar şti ceva ce nimeni altcineva nu ştie...
Poate era capabil să citească destinul oamenilor. Cel puţin aceasta era concluzia la care ajunsese Ariel, la destul de puţin timp după ce îşi primise propriul ei obiect negru. Dar s-o luăm cu începutul:
Era un frumos apus de primăvară. De fapt, nu era tocmai un apus,- soarele pălea iar totul începea să devină cenuşiu - deci era mai degrabă o înserare.
Ariel era prin oraş; umbla fără ţintă numai ca să nu stea jos. Deja se plimbase prin tot oraşul, alegând drumuri la întâmplare, fără să îi pese unde o vor duce. Nu era deloc atentă la ce se întâmpla în jurul ei, din această cauză silueta fragilă îmbrăcată în haine ponosite care îi sărise în faţă reuşi să o sperie suficient de rău cât să o facă să cadă.
Bătrânul începu să râdă, râs ce se prefăcu rapid într-o tuse ftizică. Îndoindu-se de mijloc, acesta îşi acoperi gura cu mâneca paltonului şi continuă să tuşească multă vreme. Când se îndreptă din nou de spate, Ariel observă că pe mâneca bătrânului se întinsese o pată întunecată; putea fi salivă sau putea fi sânge...
Lui nu părea să-i pese. De ce i-ar fi păsat? Un ftizic în mijlocul oraşului nu reprezenta nici un risc... Fără nici un motiv anume, Ariel hotărâ că ar fi mult mai interesant să îşi ţină respiraţia; doar aşa, că nu avusese niciodată ftizie şi chiar nu era curioasă să afle cum ar fi.
Bătrânul se apropie de ea, iar Ariel avu pentru o clipă strălucita idee de a o lua la fugă, dar bărbatul părea atât de fragil încât cel mai mare pericol pe care îl reprezenta era legat de boala lui. Iar în cazul în care s-ar infecta, era cât se poate de sigură că Jedediah avea un tratament. Iar dacă nu avea, urma să inventeze unul. Nu era mai complicat decât învierea morţilor, corect?
Bătrânul îi înmână Arielei un obiect ce părea făcut dintr-un metal negru - de fapt acel tip de material din care erau confecţionate brăţările acelea drăguţe pe care se lipeau adezive cu sfinţi, şi care se găseau la toate mănăstirile şi magazinele de cadouri - şi avea forma unui soare. Era destul de mare şi greu, iar după ce îl privi mai atent, observă că era, de fapt, un fel de puzzle metalic. Curioasă, Ariel desprinse o piesă, pentru a vedea cum reuşeau acestea să se menţină într-o formă atât de compactă. Se părea că de laturile pieselor de puzzle erau lipite benzi magnetice, care le ţineau împreună.
Bătrânul îi luă piesa din mână şi şi-o strecură în buzunar.
- Soarele e simbolul tău, iar soarele înseamnă lumină. Cineva apropiat ţie are nevoie de acea lumină.
