povestea mea🙈

regrets😞

Eu regret. Tu regreti. Nimeni nu regreta nimic

Eu stiu de ce esti tu nefericita acum. Am fost ca tine. Am regretat. M-am simtit amarnic de nefericita. Stiam de ce.

Regrete mici.. Regrete mari... Exista asa ceva in viata unei femei? Exista regrete pe care le ingropi, regrete pe care le depasesti, regrete pe care le uiti, regrete care nu au existat niciodata si regrete care te urmaresc toata viata. Umane, colorate, incolore, mici cat puricele, mari cat globul pamantesc. Cu unele din ele inveti sa traiesti pasnic si blajin. Altele te trag obraznic de poala rochii si cand te stii urcata pe culmi de multumire si uitare, le vezi cum prind curaj sa-ti spuna "hei, nu ma vezi? Aici sunt! Tu cum ai putut.. tu cum ti-ai permis sa fii fericita uitand de mine?"

Regretele ascund lucruri urate si frumoase. Lucruri pe care ai vrut sa le faci. Visuri pe care ai indraznit sa le tesi. Finalizari pe care ai fost incapabil sa le trasezi. Imprejurari cu care nu ai putut sa te lupti. Frustrari care te-au urmarit in timp. Amintiri de care nu ai putut sa scapi. Sunt toate acolo, tesute in culori splendite, pierdute prin fire impletite de memorie, cazute din varf de ratiune, intensificate cu sentimente si suflet, impiedicate in actiunile si gandurile unor persoane care s-au pus prag si praf in fata dorintelor si a visurilor tale, in fata unui univers intreg... La randul sau, universul personal numit viata este umplut la refuz cu nebuloasele si gaurile lui negre, cu eclipsele, cu vidurile, cu cazaturile de stele, cu traversarile bruste de comete, cu plasmuirile intamplatoare de stele. Si uneori iti doresti ca peste acest univers sa curga vreun potop, sa-l curete si sa-l spele de regrete ca sa poti sa arunci zambind un senin de curcubeu.

In cutia mea cu regrete exista specimene variate cu asa ceva, sedimentate bine de tot. Uneori, cand sunt trista, le scot pe medii, nici mici, nici foarte mari, atat cat sa-mi intretina tristetea dar sa nu ma faca sa cad in depresie. Cand sunt prea fericita, dau iarasi iama in cutia mea speciala cu regrete. E un fel masochist de autopedepsire, de a-mi aminti ca fericirea trebuie platita, iubirea meritata, asudata cu lacrimi si suferinta, orice drept la multumire si implinire castigat printr-un regret nou, orice dorinta de plecare a fericirii amanata prin implorarea proniilor ceresti.
Dar oare cum se mananca si cum se digera regretele? Nu ne pica niciodata greu, dar ne vine greu sa admitem ca vreuna dintre noi a intrat vreodata in restaurantul unde se servesc proaspete, aburinde, tinute la apa cu sare de ceva timp. Ne vine greu sa admitem ca ne-am pierdut o gramada de timp stand la masa cu ele, degustandu-le, strambandu-ne de amareala lor, dar mintindu-ne ca "da, sunt dulci" in timp ce gura se face punga pe motiv de catran. Unele dintre noi, cele mai puternice si mai curajoase ajung la acest restaurant si nu plang cand li se spune: "doamna, ne pare rau, dar tocmai s-a inchis" si nu regreta blestemata de secunda , secunda in care ar fi putut sa ajunga la timp.

Eu stiu de ce ești tu nefericita  acum. Am fost ca tine. Am regretat. M-am simtit amarnic de nefericita. Stiam de ce. Vreo iubire proasta, vreun gand prost, vreun esec profesional, o tampita de insatisfactie, vreo ciuda ca viata mea da intotdeauna cu rest, ca mancare a iesit prea acra, ca nu mai am timp sa gatesc deloc, vreo proasta de neputinta, vreo constientinzare ca sunt mai slaba decat credeam sau ca ma las voit slabita de persoane dragi, vreun prost de minut in care am pierdut metroul sau am ratat trenul vietii, vreun gigant de kilogram in plus care ii impiedica pe cei din jur sa ma vada asa cum sunt, vreun copil care imi plange ca vrea mai multe si vreo groaznica mustrate ca ii ofer prea putin.... Ar fi multe de insirat si ar iesi o lista atat de lunga...

Si daca nu as fi stiut ce inseamna regretele, as fi cunoscut mai multa fericire? Tot nu m-as fi vindecat de nefericire. Nimeni nu are puterea sa ti-o ia cu o fluturare din umeri si o miscare din maini. Pentru asta a trebuit sa ma lupt cu mine. Cu un fel ciudat de a fi, de a simti, de a exista, caruia intr-un mod masochist ii placea durerea si se obisnuise atat de mult cu ea incat o considera o palida consolare. Sa stii, draga cititor, ca si tu trebuie sa faci la fel. Sa nu te lasi. Sa tii cu dintii! Sa lupti cu pumnii. Si cu tine mai ales!

Daca ar fi sa scot vinovatia din mine si din ceilalti, lumea ar slabi subit si straniu cu cel putin mii de kilograme. Ar fi cea mai drastica dieta a tuturor timpurilor.Orice greseala savarsita isi merita pedeaspa, isi merita regretul. Dar nu pentru mult, nu pentru prea mult timp. Suntem oameni. Nu ne este dat prea mult timp ca sa-l irosim si sa ne innegrim cu ale noastre manusite existenta. Si azi e cald si bine afara, nu e chiar canicula. E tot un timp ca sa zambesti si sa-ti amintesti cat poate fi de bine ca existi.