Intuneric.Liniste. O liniste ca de mormant.Singura...
Stau intinsa in pat incapabila sa ma misc. Tot ceea ce faceam era sa privesc peretii plini cu poze.Nu aveam nevoie de lumina ca sa recunosc fiecare poza. Le stiam, chiar foarte bine. Dupa un timp privirea mi s-a oprit asupra unei poze, poza pe care trebuia sa o dau de mult jos, dar nu am avut curajul necesar. Priveam doi oameni frumosi , care zambeau la camera , dar nu era acel zambet fortat pe care oricine il afiseaza atunci cand trebuie sa faca o poza. Era acel zambet adevarat ,si se putea citi cat de fericiti sunt ca s-au gasit si ca sunt impreuna. Acei doi oameni frumosi...care acum au plecat de drumuri separate. In spate ramanand doar umbra lor si durere...multa durere.
Plecarea lui a lasat in sufletul meu o gaura imensa , care durea..Iar durerea nu se oprea nicio clipa. Eram obosita...obosisem sa plang , sa sper , sa il astept. Tot ce mi-a ramas este durerea din suflet si amintirile care ma bantuiau. Imi venea sa plang , dar lacrimile nu mai curgeau...nu mai aveam putere sa fac asta. Asa ca am preferat sa raman acolo , in intuneric , sa ma ascund...sa incerc sa uit...sa astept somnul...sa ma cufund in lumea viselor , unde sitiu ca il voi revedea.
