Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint- Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.
A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie înde- sate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de-a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să-l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie pre- monitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.
Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât veneraţie, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de Jeremiah de Saint- Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.
— Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult.
Îl acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în ca- drul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vederile mele." Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări făcute la repezeală pe bucăţele de hârtie care, până la urmă, se amestecau prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burduşită. Nu era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina erudiţiei etalate cu prea multă osten- taţie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat.
Indicaţiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurte. Nu era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili că moartea se datorase emanaţiilor provocate de cianura de aur activată în tăviţă cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un accident. A parat reticenţele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic felului său de a fi: „Nu uitaţi că eu semnez certificatul de deces." Tânărul medic era decepţionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum de nu-l văzuse până atunci la Şcoala de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecât nedumerirea: probabil că sosise de curând în oraş. Îi spuse: „În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât de curând peste vreun îndrăgostit nebun care să vă ofere o asemenea ocazie." Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea aminte, aceasta era cea dintâi care nu se datora unei nefericiri în dragoste. În vocea lui se petrecu atunci o schimbare:
— Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De obicei au nisip în inimă.
Apoi se întoarse spre comisar, vorbindu-i ca unui subaltern. Îi ceru să gră- bească toate formalităţile, pentru ca înmormântarea să aibă loc chiar în după- amiaza aceea şi cu cea mai mare discreţie. Spuse: „O să vorbesc şi eu mai târziu cu primarul." Ştia că Jeremiah de Saint-Amour, care era de o austeritate primitivă, câştiga cu arta lui mult mai mult decât avea nevoie pentru a-şi duce traiul zilnic, aşa încât într-unul din sertare se aflau probabil suficienţi bani pentru cheltuielile de înmormântare.
— Dar dacă nu-i găsiţi, n-are nici o importanţă, a continuat el. O să am eu grijă de toate.
A mai hotărât ca ziariştilor să li se spună că fotograful murise de moartebună, deşi era încredinţat că ştirea nu prezenta prea mare interes pentru ei. Şi adăugă: „Dacă e nevoie, o să vorbesc chiar eu cu guvernatorul." Comisarul, un funcţionar conştiincios şi servil, ştia că rigurozitatea maestrului în problemele civile îi exaspera chiar şi pe prietenii lui cei mai apropiaţi, şi tocmai de aceea era nedumerit de uşurinţa cu care, de data aceasta, trecea peste toate formalităţile legale pentru a grăbi înmormântarea. Singurul lucru cu care nu putea fi de acord era să intervină pe lângă arhiepiscop pentru ca Jeremiah de Saint-Amour să fie îngropat în pământ sfinţit. Parcă jenat de propria-i impertinenţă, comisarul încercă să se scuze.
— După câte am înţeles eu, omul ăsta era un adevărat sfânt.
— Mai mult decât atât, spuse doctorul Urbino. Un sfânt ateu. Dar ciudăţeni- ile astea numai Dumnezeu singur le poate judeca.
Departe, în celălalt capăt al oraşului colonial, răsunară clopotele catedralei, care băteau de liturghie. Doctorul Urbino îşi puse ochelarii cu lentile înguste şi rame de aur şi-şi consultă micul ceas prins cu un lanţ de jiletcă, un ceas pătrat şi fin, al cărui capac se deschidea cu un resort: încă puţin şi pierdea slujba de Rusalii.
În încăpere se afla un aparat mare de fotografiat, pe rotile, aşa cum mai pot fi văzute adesea prin parcurile publice, şi o draperie cu un peisaj reprezentând un asfinţit pe mare, pictat cu vopsele artizanale, iar pe pereţi se înşiruiau fotografiile unor copii surprinşi în clipele lor cele mai fericite: prima comuniune, costumul de iepuraş pentru carnaval, aniversarea plină de veselie a zilei de naştere. Doctorul Urbino văzuse cum se adunau an de an tot mai multe, în după-amiezile când medita la următoarea mutare în faţa tablei de şah, şi se gândise deseori, înfiorat de o presimţire dureroasă, că în această galerie de portrete ocazionale se aflau germenii din care va răsări oraşul viitorului, oraş în care nu va mai rămâne nici măcar cenuşa faimei lui.
Pe birou, lângă un borcan plin cu pipe de marinar, se afla tabla de şah, cu o partidă neterminată. Deşi grăbit şi fără chef, doctorul Urbino nu rezistă tentaţiei de a o studia. Avea toate motivele să creadă că era vorba chiar de partida din ajun, pentru că Jeremiah de Saint-Amour juca şah în fiecare după-amiază, cu cel puţin trei adversari diferiţi, dar întotdeauna ajungea până la capăt, după care punea cutia cu tabla de şah şi piesele într-un sertar al bi- roului. Mai ştia, de asemenea, că juca totdeauna cu piesele albe, or, era limpede că de data aceasta urma să fie învins fără scăpare în doar patru mutări. „Dacă la mijloc ar fi fost o crimă, asta ar fi putut reprezenta o pistă sigură, îşi spuse. Cunosc un singur om în stare să imagineze o ambuscadă de o asemenea perfecţiune." Simţea că n-ar mai fi avut linişte dacă n-ar fi cercetat mai târziu de ce acel soldat neînfricat, obişnuit să se bată până la ultima picătură de sânge, lăsase neterminat cel de pe urmă război al vieţii sale.
La ora şase dimineaţa, pe când îşi făcea ultimul rond, paznicul de noapte văzuse biletul prins pe uşa dinspre stradă: Intraţi fără să mai bateţi şi anunţaţi poliţia. La scurtă vreme a sosit comisarul însoţit de medicinist şi, împreună, au răscolit toată casa în căutarea vreunei dovezi împotriva mirosului inconfundabil de migdale amare. Până la urmă, în răstimpul cât a durat analiza partidei de şah, comisarul a descoperit printre hârtiile de pe birou un plic adresat doctorului Juvenal Urbino şi pecetluit cu atâtea sigilii de ceară roşie, încât scrisoarea n-a putut fi scoasă decât rupându-l în bucăţi. Doctorul a dat la o parte perdeaua neagră de la fereastră, ca să pătrundă mai multă lumină, şi-a aruncat ochii grăbit peste cele unsprezece foi scrise pe ambele feţe cu o caligrafie îngrijită şi, chiar de la primul paragraf, a înţeles că pierduse împărtăşania de Rusalii. A citit-o pe nerăsuflate, revenind de câteva ori asupra unor pagini pentru a regăsi firul pierdut, iar când a terminat, arăta de parcă s-ar fi întors de la capătul lumii şi din alte vremuri.
