Amărăciunea i se putea citi pe faţă, în ciuda efortului de a şi-o ascunde: avea buzele albăstrui ca şi cadavrul, iar când a împăturit din nou scrisoarea şi a băgat-o în buzunarul jiletcii, nu şi-a putut stăpâni tremurul degetelor. Atunci, amintindu-şi de comisar şi de tânărul medic, le-a zâmbit dintre negurile durerii.
— Nimic deosebit, le-a spus. Sunt ultimele lui dorinţe. Era doar o jumătate de adevăr, dar ei l-au luat drept
Întreg, pentru că doctorul le-a cerut să ridice o dală prost prinsă în pardo- seală şi sub ea au dat peste un carneţel ferfeniţit, în care era notat cifrul de la casa de fier. N-au găsit chiar atât de mulţi bani cum se aşteptau, dar erau sufi- cienţi pentru înmormântare şi pentru a acoperi alte cheltuieli mai mărunte. Doctorul Urbino ştia că n-o să mai poată ajunge la catedrală înainte de Evanghelie.
— E a treia oară, de când mă ştiu, că pierd slujba de duminică, spuse. Dar Dumnezeu e milostiv şi iartă.
Aşa că a preferat să mai întârzie câteva minute pentru a pune la punct toate detaliile, deşi ardea de nerăbdare să-i împărtăşească şi soţiei sale confidenţele cuprinse în scrisoare. A promis să-i anunţe chiar el pe numeroşii refugiaţi din regiunea Caraibilor care locuiau în oraş, gândindu-se că poate voiau să aducă un ultim omagiu celui ce se dovedise mai vrednic de stimă, mai activ şi mai radical decât toţi, chiar şi atunci când devenise limpede că se lăsase cuprins de deznădejde. Avea de gând să-i anunţe şi pe partenerii lui de şah, printre care se numărau oameni de toate categoriile, de la profesionişti de renume până la meseriaşi anonimi, dar şi pe alţi prieteni mai puţin statornici care ar fi dorit să ia parte la înmormântare. Înainte de a afla ce cuprindea scrisoarea postumă, intenţionase să fie primul dintre ei, dar după ce a citit-o, n-a mai fost sigur de nimic. În orice caz, avea să trimită o coroană de gardenii, gândindu-se că, cine ştie, poate că în ultima clipă, Jeremiah de Saint-Amour fusese cuprins de remuşcări. Înmormântarea urma să aibă loc la cinci, ora cea mai potrivită în lunile caniculare. Dacă era nevoie de el, putea fi găsit după prânz în împrejurimile oraşului, la conacul doctorului Lácides Olivella, iubitul său discipol, care dădea un banchet pentru a sărbători împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de când terminase facultatea, un fel de nuntă de argint profesională.
De când fuseseră daţi uitării anii tumultuoşi ai primelor sale campanii, care îi aduseseră o preţuire şi un prestigiu fără seamăn în întreg ţinutul, doctorul Ju- venal Urbino avea un program zilnic mai puţin încărcat. Se scula o dată cu pri- mul cântat al cocoşilor şi imediat începea să-şi ia medicamentele tainice: bromură de potasiu pentru a prinde curaj, salicilat pentru durerile din oase pe timp de ploaie, picături de corn de secară împotriva ameţelilor, beladonă pentru somn. Lua din oră în oră câte ceva, dar totdeauna pe ascuns, pentru că în lunga sa carieră de medic şi profesor refuzase să prescrie paliative pentru bătrâneţe: îi era mai uşor să suporte durerile altora decât pe ale sale. În buzunar avea totdeauna o punguliţă cu camfor din care, când nu-l vedea nimeni, inhala adânc, pentru a-şi alunga din suflet teama de atâtea medicamente amestecate.
Rămânea o oră în birou, unde îşi pregătea cursul pe care l-a ţinut la Şcoala de Medicină cu regularitate, de luni până sâmbătă, la ora opt fix, chiar şi în aju- nul morţii. Era totodată şi un cititor statornic al noutăţilor literare trimise prin poştă de librarul său din Paris sau comandate la Barcelona de cel din oraş, deşi literatura în limba spaniolă îl interesa mai puţin decât cea franceză. Niciodată însă nu le citea dimineaţa, ci după ce-şi făcea siesta, timp de o oră, şi seara, înainte de culcare. După ce termina de pregătit cursul, făcea în baie cincisprezece minute de gimnastică respiratorie, totdeauna cu faţa spre locul unde cântau cocoşii, fiindcă de acolo venea aerul proaspăt. Apoi se îmbăia, îşi potrivea barba, îşi pomăda mustaţa în atmosfera saturată de mirosul de colonie Farina Gegenüber veritabilă şi-şi punea costumul alb de in cu jiletcă, pălăria moale şi ghetele de marochin. La optzeci şi unu de ani îşi păstra aerul nonşalant şi jovial din vremea când se întorsese de la Paris, nu mult după marea epidemie de holeră asiatică, iar părul, pieptănat cu cărare pe mijloc, ca în tinereţe, nu i se schimbase prea mult, căpătând doar o nuanţă metalică. Îşi lua micul dejun în familie, dar cu un regim special: o infuzie din flori de pelin, pentru stomac, şi o căpăţână de usturoi, pe care îl curăţa tacticos, mes- tecându-l apoi conştiincios împreună cu o coajă de pâine, pentru a preveni crizele de inimă. Rareori se întâmpla să nu aibă după cursuri o întâlnire legată de iniţiativele sale civice, de acţiunile promovate de el în sprijinul cauzei ca- tolicismului sau de invenţiile sale artistice şi sociale.
La prânz, mânca aproape totdeauna acasă, după care se odihnea zece minute pe terasa dinspre curtea interioară, desluşind ca prin vis cântecele servitoarelor adunate la umbra arborelui mango, strigătele vânzătorilor ambulanţi de pe stradă, vuietul de uleiuri şi motoare din golf, ale căror efluvii fâlfâiau prin casă în zilele toride ca un înger osândit să putrezească de viu. Citea apoi timp de o oră cărţile cele mai recente, îndeosebi romane şi studii istorice, şi îi dădea lecţii de franceză şi de canto papagalului care de câţiva ani buni reprezenta o adevărată atracţie locală. La ora patru pleca să-şi vadă bolnavii, nu mai înainte de a bea o cană mare de limonadă cu gheaţă. În ciuda vârstei, refuza să-şi consulte pacienţii la cabinet şi continua să-i viziteze la domiciliu, aşa cum făcuse încă de pe vremea când viaţa oraşului era atât de domestică încât puteai ajunge în orice parte pe jos.
După ce s-a întors prima dată din Europa, obişnuia să se deplaseze cu lan- doul familiei, la care erau înhămaţi doi roibi aurii, dar când acesta s-a stricat, l-a înlocuit cu un cupeu tras de un singur cal, folosindu-l în continuare cu un soi de dispreţ pentru tot ce însemna modă, chiar şi atunci când trăsurile începuseră să dispară de pe faţa pământului, iar cele câteva care mai existau în oraş erau scoase doar pentru a-i plimba pe turişti sau pentru a duce coroanele la înmormântări. Deşi refuza să se pensioneze, îşi dădea prea bine seama că nu mai era chemat decât la căpătâiul unor bolnavi fără speranţă, dar el considera că şi aceasta constituia tot o formă de specializare. Era în stare să-şi dea seama de ce anume suferea un bolnav numai privindu-l, iar cu tre- cerea timpului, avea tot mai puţină încredere în medicamentele brevetate şi urmărea cu îngrijorare extinderea pe care o căpătase chirurgia. Obişnuia să spună: „Bisturiul este dovada cea mai evidentă a eşecului suferit de medicină." Era convins că, într-un sens foarte strict, orice medicament e o otravă şi că şaptezeci şi cinci la sută din alimente nu fac altceva decât să grăbească sfârşitul. „În orice caz, spunea el la cursuri, medicină, multă, puţină câtă se ştie, ştiu doar câţiva medici." De la entuziasmul din tinereţe, alunecase treptat spre o atitudine pe care el însuşi o definea drept un umanism fatalist: „Fiecare e stăpân pe propria-i moarte, iar singurul lucru pe care-l putem face, odată sosit ceasul, este să- i ajutăm pe oameni să moară fără teamă şi dureri." În pofida acestor idei extravagante, care făceau de-acum parte din folclorul medical local, foştii lui studenţi, unii din ei profesionişti de renume, îl consultau în continuare, recunoscându-i acea calitate care pe atunci se numea ochi clinic. Era, oricum, un medic scump şi greu accesibil, a cărui clientelă provenea mai ales din rândul vechilor familii ce locuiau în cartierul Viceregilor.
Avea un program zilnic atât de riguros, încât soţia lui ştia unde anume să-i trimită un mesaj dacă intervenea ceva urgent în timp ce el îşi făcea, după-amiaza, vizitele obişnuite. În tinereţe, înainte de a se întoarce acasă, se abătea pe la Cafeneaua Parohiei, unde, cu timpul, reuşise să-şi perfecţioneze tehnica de şah jucând cu amicii socrului său şi cu câţiva refugiaţi din regiunea Caraibilor. Însă o dată cu primii ani ai noului veac, a renunţat să mai treacăpragul cafenelei, încercând să organizeze turnee naţionale sub patronajul Clubului Social. Cam tot atunci a sosit în oraş, cu genunchii lui vlăguiţi, dar fără meseria de fotograf de copii, Jeremiah de Saint-Amour, care după nici trei luni, a ajuns bine cunoscut printre toţi cei ce ştiau să mute un nebun pe o tablă de şah, pentru că nimeni nu reuşise să-l învingă nici măcar o singură dată. În ce-l priveşte pe doctorul Juvenal Urbino, a fost o întâlnire miraculoasă, exact în momentul în care şahul devenise pentru el o adevărată pasiune, iar în oraş nu mai avea prea mulţi adversari ca să şi-o satisfacă.
Numai mulţumită lui, Jeremiah de Saint-Amour şi-a putut face un rost prin- tre noi. Doctorul Urbino a devenit protectorul neprecupeţit, chezaşul lui în orice împrejurare, fără a-şi mai bate capul să afle cine era, ce făcea sau din ce războaie lipsite de glorie scăpase în halul acela de neputinţă fizică şi de descumpănire. În cele din urmă, l-a ajutat să-şi instaleze atelierul fotografic împrumutându-I bani pe care Jeremiah de Saint-Amour i-a înapoiat cu scrupulozitate până la ultima centimă, din clipa în care a pozat primul copil speriat de fulgerul de magneziu.
Totul a pornit de la şah. La început jucau după cină, la ora şapte seara, cu îndreptăţite avantaje pentru doctor, datorită evidentei superiorităţi a adversarului, dar treptat au renunţat la ele, până ce au ajuns amândoi egali. Mai târziu, când don Galileo Daconte a deschis prima grădină de cinema, Jeremiah de Saint- Amour s-a numărat printre spectatorii cei mai statornici, iar pentru partidele de şah, s-au mulţumii cu serile în care nu rulau filme în premieră. Prietenia lor ajunsese în acea perioadă atât de strânsă, încât doctorul îl însoţea la cinema, niciodată însă cu soţia, pe de o parte, pentru că ea nu avea răbdare să urmărească firul întâmplărilor încâlcite, iar pe de alta, fiindcă simţea instinctiv că Jeremiah de Saint-Amour nu reprezenta o companie plăcută pentru nimeni.
Duminica era însă o zi cu totul diferită de celelalte. Asista la slujba de la catedrală, după care se întorcea acasă, unde se odihnea şi citea pe terasa din curtea interioară. Rareori, şi numai în cazuri foarte grave, se ducea să consulte un bolnav într-o zi de sărbătoare, iar de câţiva ani buni, nu mai accepta nici o invitaţie decât dacă era vorba de o obligaţie socială. În duminica aceea de Rusalii, printr-o excepţională coincidenţă, se petrecuseră două evenimente rare: moartea unui prieten drag şi nunta de argint a unui discipol eminent. Şi totuşi, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, aşa cum avea intenţia s-o facă după ce confirmase decesul lui Jeremiah de Saint-Amour, s-a lăsat târât de curiozitate.
Îndată ce s-a urcat în trăsură, a recitit în grabă scrisoarea postumă şi i-a cerut vizitiului să-l ducă la o adresă greu de găsit, din cartierul sclavilor. Era o hotărâre atât de neobişnuită pentru tabieturile lui, încât vizitiul a ţinut să se asigure că nu era vorba de o greşeală. Nu era: adresa nu putea fi mai clară decât atât, iar cel care o scrisese avea toate motivele s-o ştie foarte bine. Doctorul Urbino a revenit atunci la prima pagină şi s-a cufundat în acel şuvoi de dezvăluiri nedorite, în stare să-i schimbe, chiar şi la vârsta lui, viaţa, dacă ar fi fost cu adevărat încredinţat că nu era vorba de elucubraţiile unui om care-şi pierduse orice speranţă.
Vremea începuse să se strice încă din zori, cerul se înnorase şi se lăsase răcoarea, dar nu erau semne că o să plouă înainte de prânz. Încercând să găsească un drum mai scurt, vizitiul a cotit pe străduţele pietruite şi întorto- cheate ale oraşului colonial, iar de câteva ori a trebuit să oprească, de teamă să nu i se sperie calul în învălmăşeala aceea de şcolari şi congregaţii religioase care se întorceau de la slujba de Rusalii. Străzile erau pline de flori şi ghirlande de hârtie, peste tot răsunau cântece, iar din balcoane, tinere cu umbreluţe de soare colorate şi volane de muselină priveau mulţimea în sărbătoare. În PiaţaCatedralei, unde statuia Eliberatorului abia se mai zărea printre palmierii africani şi noile felinare electrice, circulaţia era blocată de automobilele celor care ieşeau de la slujbă, iar în venerabila şi zgomotoasa Cafenea a Parohiei nu mai era nici un loc liber. La ora aceea, pe stradă nu se mai zărea altă trăsură decât cea a doctorului Urbino, uşor de recunoscut dintre puţinele existente în oraş după capota lăcuită, strălucind de curăţenie, cu ferecături din bronz, mai rezistente la aerul sărat, şi după roţile şi spiţele vopsite în roşu, cu chenare aurite pe margini, aşa cum aveau la Viena cupeurile din faţa operei în serile spectacolelor de gală. Mai mult decât atât, în timp ce familiile mai simandi- coase se mulţumeau ca vizitiii lor să aibă cămaşa curată, el îl obliga pe al lui să poarte livreaua de catifea ponosită şi jobenul ca de dresor de circ, socotite nu numai anacronice, dar şi neomenoase în căldura toridă din regiunea Caraibilor.
În pofida afecţiunii aproape maniace pentru oraşul unde se născuse şi pe care îl cunoştea mai bine ca oricine, doctorul Juvenal Urbino nu avusese prea des prilejul să se aventureze fără reticenţe în forfota vechiului cartier al sclavilor. Vizitiul s-a tot învârtit pe străzi, întrebând în dreapta şi-n stânga până să găsească adresa. Şi astfel, doctorul Urbino a putut cunoaşte îndeaproape tristeţea mlaştinilor, fatidica tăcere care le împresura, băşinile ca de înecat pe care în atâtea nopţi de nesomn le simţise urcând până în dormitorul lui, îngemănate cu mireasma iasomiei din grădină, trecând ca o boare de ieri, care n-avea nimic de-a face cu viaţa lui. Dar miasmele în atâtea rânduri idealizate de nostalgie au devenit dintr-o dată o realitate insuportabilă când trăsura a început să se hurduce prin glodul uliţelor unde vulturii pleşuvi gallinazos îşi disputau resturile de la abator aruncate pe ţărm de talazurile înfuriate. Spre deosebire de clădirile din cartierul viceregilor, durate din piatră trainică, aici casele erau înjghebate din bârne decolorate de vreme, cu acoperişuri din tinichea, mare parte din ele fiind înălţate pe piloni pentru a le feri de puhoaie când şanţurile de scurgere moştenite de la spanioli îşi ieşeau din matcă. Totul avea un aer jalnic şi părăginit, dar din cârciumile sordide răzbăteau până în stradă cântecele şi chiotele chefliilor care sărbătoreau în legea lor Rusaliile săracilor. Când au găsit într-un târziu adresa, pe urmele trăsurii se aţinea un cârd de copii goi puşcă şi gălăgioşi, care-şi băteau joc de costumaţia vizitiului, obligat la tot pasul să-i alunge cu biciuşca. Doctorul Urbino, pregătit pentru o vizită confidenţială, a înţeles prea târziu că nu exista pe lume candoare mai periculoasă decât aceea a vârstei lui.
Pe dinafară, casa fără număr, cu perdea de dantelă la fereastră şi o uşă mare, luată de la vreo biserică veche, nu se deosebea prin nimic de celelalte mai puţin răsărite. Vizitiul a bătut şi numai după ce s-a asigurat că aceea era adresa căutată, l-a ajutat pe doctor să coboare din trăsură. Uşa se deschisese fără zgomot, iar în penumbra dinăuntru se ivise silueta unei femei între două vârste, îmbrăcată toată în negru şi cu un trandafir la ureche. În ciuda anilor — nu mai puţini de patruzeci —, se ţinea încă bine: era o mulatră semeaţă, cu ochii aurii şi aprigi, cu părul tuns scurt, după forma craniului, ca o cască de bumbac sârmos. Doctorul Urbino n-a recunoscut-o, deşi o zărise vag de câteva ori în timpul partidelor de şah din atelierul fotografului, iar o dată, îi prescrisese nişte pliculeţe de chinină pentru febra recurentă de care suferea. I-a întins mâna, iar ea i-a cuprins-o într-ale sale, nu atât în chip de salut, cât ca să-l ajute să intre. Salonul, care păstra aroma de răcoare şi murmurul nevăzut al unui crâng, era ticsit cu mobile şi obiecte de valoare, aşezate fără ostentaţie, la locul lor firesc.
Doctorul Urbino îşi aminti fără amărăciune de prăvălioara unui negustor de antichităţi din Paris, la numărul 26, de pe strada Montmartre, într-o luni de toamnă din secolul precedent. Femeia luă loc în faţa lui şi-i vorbi într-o spaniolă greoaie:— Vă rog să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă, domnule doctor. Nu vă aşteptam aşa de curând.
Doctorul Urbino se simţi parcă deconspirat. O cercetă atent, îşi opri privirea asupra veşmintelor îndoliate, descoperi demnitatea cu care îşi purta durerea şi abia atunci înţelese că vizita lui nu avea nici un rost, pentru că ea cunoştea mai bine decât el toate destăinuirile şi justificările cuprinse în scrisoarea postumă a lui Jeremiah de Saint-Amour. Nu se înşela. Ea îi ţinuse tovărăşie până în preajma morţii, aşa cum îl însoţise timp de aproape douăzeci de ani, cu o devoţiune şi o tandreţe umilă care semănau îndeajuns cu dragostea, deşi nimeni din această capitală adormită de provincie, unde până şi secretele de stat erau de domeniul public, nu bănuise nimic. Se cunoscuseră într-un spital pentru drumeţi din Port- au-Prince, oraşul ei de baştină, unde el îşi începuse viaţa de pribeag, şi l-a urmat până aici un an mai târziu, pentru o vizită scurtă, deşi amândoi ştiau, fără a se fi înţeles mai dinainte, că venea ca să rămână pentru totdeauna. Ea era cea care făcea curăţenie şi ordine în atelier o dată pe săptămână, dar nici chiar vecinii cei mai bănuitori n-au confundat aparenţele cu adevărul, presupunând, ca toţi ceilalţi, că invaliditatea lui Jeremiah de Saint-Amour nu se rezuma doar la mers. Chiar şi doctorul Urbino credea acelaşi lucru, din motive de ordin medical bine întemeiate, şi niciodată nu şi-ar fi închipuit că în viaţa lui exista o femeie, dacă el însuşi nu i-ar fi mărturisit-o în scrisoare. Oricum, îi venea foarte greu să înţeleagă motivele pentru care două persoane mature, libere şi fără trecut, străine de prejudecăţile unei societăţi preocupate numai de ea însăşi, preferaseră riscurile iubirilor interzise. Ea se grăbi să-i explice: „Asta era plăcerea lui." În plus, clan- destinitatea, chiar dacă împărtăşită cu un bărbat ce nu-i aparţinuse niciodată pe deplin, dar în care amândoi cunoscuseră nu o dată explozia instantanee a fericirii, nu i se păruse o condiţie inacceptabilă. Dimpotrivă: viaţa îi demonstrase că era, poate, exemplară.
În seara precedentă fuseseră la cinema, fiecare pe contul său şi pe locuri depărtate, aşa cum făceau de cel puţin două ori pe lună, de când imigrantul italian Galileo Daconte amenajase un cinematograf în aer liber printre ruinele unei mănăstiri din secolul al XVII-lea. Au văzut un film ecranizat după un roman la modă cu un an în urmă, pe care doctorul Urbino îl citise cu inima îndurerată de cruzimea războiului: Nimic nou pe frontul de vest. S-au întâlnit apoi în atelier, iar ei i s-a părut că nu era în apele lui, dar şi-a spus că starea aceea se datora scenelor brutale, cu răniţi agonizând prin noroi. A încercat să-i alunge gândurile negre propunându-i să joace şah, iar el, ca să-i facă plăcere, a acceptat, dar juca neatent, cu piesele albe, bineînţeles, până când, descoperind înaintea ei că urma să fie învins în doar patru mutări, a capitulat fără glorie. Abia atunci a înţeles doctorul că ea fusese adversarul din partida finală, şi nu generalul Jerónimo Argote, cum îşi închipuise el. Murmură preocupat:
— Era o partidă magistrală!
Ea ţinu să precizeze că nu-i revenea nici un merit, pentru că Jeremiah de Saint-Amour, rătăcit deja în negurile morţii, muta piesele fără iubire. Când au întrerupt partida, cam pe la unsprezece şi un sfert, fiindcă pe străzi ecourile pe- trecerii se stinseseră de mult, el a rugat-o să-l lase singur. Voia să-i scrie docto- rului Juvenal Urbino, pe care-l considera bărbatul cel mai vrednic de stimă din câţi cunoscuse şi chiar mai mult decât atât, un prieten de suflet, cum îi plăcea să spună, deşi singura afinitate dintre ei era pasiunea pentru jocul de şah, înţeles ca un dialog al raţiunii, şi nu ca o ştiinţă. Atunci a fost sigură că Jeremiah de Saint- Amour ajunsese la capătul agoniei şi că nu-i mai rămânea de trăit decât răstimpul necesar pentru a scrie scrisoarea. Doctorului nu-i venea să creadă:
— Aşadar, dumneata ştiai!Nu numai că ştia, a încuviinţat ea, dar îl ajutase să-şi suporte agonia cu a- ceeaşi dragoste cu care îl ajutase să descopere fericirea. Fiindcă asta însemna- seră pentru el ultimele unsprezece luni: o cumplită agonie.
— Era de datoria dumitale să-l opreşti, să povesteşti şi altora ce avea de gând, spuse doctorul.
— Nu-i puteam face una ca asta tocmai eu, răspunse ea indignată. Îl iubeam prea mult.
Doctorul Urbino era convins că auzise tot ce se putea auzi pe lumea asta, dar niciodată până atunci nu-i fusese dat să audă ceva asemănător, şi încă rostit cu atâta simplitate. A privit-o îndelung, pentru a şi-o întipări bine în minte: aşa cum stătea în faţa lui, neclintită în rochia ei neagră, cu ochii aceia de şopârlă şi trandafirul la ureche, părea o divinitate fluvială. Cu mult timp în urmă, pe un ţărm stingher din Haiti, unde amândoi zăceau goi pe nisip după ce făcuseră dragoste, Jeremiah de Saint-Amour oftase pe neaşteptate: „Niciodată n-am să fiu bătrân." Ea i-a tălmăcit spusele ca pe o dorinţă eroică de a lupta fără preget împotriva urmelor necruţătoare lăsate de trecerea vremii, dar el a fost mai explicit: era ferm hotărât să-şi ia viaţa la şaizeci de ani.
Îi împlinise chiar în acel an, la douăzeci şi trei ianuarie, şi în aceeaşi zi sta- bilise ca ultim termen ajunul Rusaliilor, sărbătoarea cea mai importantă a oraşului, consacrat cultului Sfântului Duh. Nu exista nici un detaliu din seara precedentă pe care ea să nu-l fi cunoscut şi nu o dată vorbiseră despre asta, înfruntând torentul năvalnic al zilelor pe care nici el, nici ea nu-l mai puteau stăvili. Jeremiah de Saint-Amour iubea viaţa cu o patimă lipsită de sens, îndrăgea marea şi dragostea, îşi iubea câinele şi o iubea pe ea, iar pe măsură ce ziua stabilită se apropia, se lăsa tot mai mult copleşit de disperare, ca şi cum moartea lui n-ar fi fost o hotărâre proprie, ci un destin necruţător.
— Aseară, când l-am lăsat singur, era dus de pe lumea asta, a mai spus ea.
Intenţionase să ia câinele acasă, dar el l-a privit cum moţăia, tolănit lângă cârje, şi mângâindu-l cu vârful degetelor, a spus: „Îmi pare rău, dar Mister Woodrow Wilson merge cu mine." I-a cerut să-l lege de piciorul patului în timp ce el scria, iar ea i-a respectat întocmai rugămintea, dar a făcut un nod fals, pentru ca animalul să se poată desprinde mai uşor. Acela fusese singurul ei act de infidelitate, născut din dorinţa de a şi-l putea aminti pe mai departe pe stăpân privind în ochii hibernali ai câinelui. Dar doctorul Urbino a întrerupt-o pentru a-i povesti adevărul: câinele nu fugise. „Înseamnă că n-a vrut", a spus ea. Şi s-a bucurat, pentru că prefera să-l evoce în continuare pe iubitul mort întocmai cum îi ceruse chiar el în ajun, când, lăsând deoparte scrisoarea începută, a privit-o pentru ultima dată şi i-a spus:
— Aminteşte-ţi de mine cu un trandafir.
A ajuns acasă nu mult după miezul nopţii. S-a trântit îmbrăcată în pat şi a început să fumeze, aprinzându-şi ţigară de la ţigară, pentru a-i lăsa răgazul să termine scrisoarea, care, ştia şi ea prea bine, era lungă şi anevoioasă, iar când au început să urle câinii, puţin înainte de ora trei, a pus pe foc apa pentru cafea, s-a îmbrăcat în doliu strict şi a tăiat din grădină cel dintâi trandafir al zilei. Doctorul Urbino îşi imagina deja cât de mult avea să deteste amintirea acelei femei pe care nimeni şi nimic nu o mai putea izbăvi, convins fiind că ştie chiar şi motivul: numai o persoană fără principii putea arăta atâta condescendenţă faţă de durere.
Până la sfârşitul vizitei, ea i-a mai oferit şi alte argumente în favoarea acestei presupuneri. Aşa cum îi făgăduise iubitului său, nu va asista la înmormântare, deşi doctorul Urbino era sigur că înţelesese cu totul altceva dintr-un paragraf al scrisorii. Nu avea să verse nici o lacrimă, nu-şi va irosi restul zilelor fierbând înăbuşit în zeama de larve a memoriei, nu se va îngropade vie între patru pereţi, ca să-şi ţeasă linţoliul, după obiceiul văduvelor din partea locului. Avea de gând să vândă casa lui Jeremiah de Saint-Amour, care, începând din acea clipă, îi aparţinea cu tot ce se afla înăuntru, după cum era stipulat în scrisoare, şi va continua să ducă viaţa dintotdeauna, fără să se plângă de nimic, în boleşniţa asta de sărăntoci unde fusese atât de fericită.
Cuvintele ei l-au urmărit pe doctorul Juvenal Urbino tot drumul spre casă: „Boleşniţa asta de sărăntoci". Nu era un calificativ lipsit de temei. Căci oraşul, oraşul lui, rămăsese neschimbat, parcă în afara timpului: acelaşi oraş răscopt de soare şi arid din vremea terorilor nocturne şi a plăcerilor solitare ce-i bântuiseră pubertatea, unde florile se cocleau, iar sarea se topea, şi căruia nu i se întâmplase nimic deosebit vreme de patru veacuri, în afara faptului că îmbătrânea pe nesimţite, printre dafini veştejiţi şi smârcuri stătute. Iarna, ploile repezi şi pustiitoare făceau să se reverse latrinele, transformând străzile în mocirle puturoase. Vara, o pulbere invizibilă şi zgrunţuroasă ca praful de cretă încins la roşu se furişa chiar şi prin fisurile cele mai tainice ale imaginaţiei, stârnită de vânturile năprasnice care smulgeau acoperişurile de pe case şi înălţau copiii prin văzduh. Sâmbăta, mulatrii din mahalalele sărace îşi părăseau ca într-un vârtej coşmeliile din carton şi tablă, luându-şi cu ei animalele din ogradă, mâncare şi băutură, şi năvăleau, într-o revărsare de veselie, pe ţărmurile stâncoase din sectorul colonial. Până nu de mult, unii dintre cei mai bătrâni purtau pe piept, întipărit cu fierul roşu, însemnul regal al sclavilor. La sfârşit de săptămână, dansau ca nişte apucaţi, se îmbătau până cădeau laţi cu rachiu făcut în casă, se iubeau în văzul tuturor prin tufele de icaco, iar la miezul nopţii de duminică spre luni, întărâtaţi toţi contra tuturor, săreau la bătaie, iar chiolhanul se sfârşea cu încăierări sângeroase. Era aceeaşi mulţime dezlănţuită care, în celelalte zile ale săptămânii, se strecura prin pieţele şi pe străduţele cartierelor vechi, vânzând tot ce se putea vinde, insuflând oraşului amorţit o frenezie de bâlci omenesc ce duhnea a peşte prăjit: o viaţă nouă.
Eliberarea de sub stăpânirea spaniolilor, iar mai apoi, abolirea sclaviei, au accentuat starea de decadenţă încă onorabilă în care se născuse şi crescuse doctorul Juvenal Urbino. Marile familii aristocratice de odinioară se cufundau în tăcerea aşternută peste castelele lor văduvite de podoabe. Pe străduţele întortocheate, acoperite cu caldarâm, care-şi dovediseră utilitatea la vreme de război sau când oraşul era atacat de piraţi, bălăriile creşteau în voie, atârnau prin balcoane, se strecurau prin crăpături, năpădind până şi zidurile de piatră ale celor mai bine întreţinute palate, iar singurul semn de viaţă la ceasurile amiezii erau exerciţiile languroase de pian ce răsunau în penumbra siestei. Înăuntru, în iatacurile răcoroase, mirosind a tămâie, femeile se fereau de soare ca de o boală ruşinoasă, iar când ieşeau din casă, fie şi numai ca să se ducă la biserică, pentru slujba din zori, îşi ascundeau obrazul sub mantilă. Iubirile lor erau domoale şi anevoioase, tulburate de presimţiri apăsătoare, iar viaţa li se părea fără sfârşit. Spre seară, în clipa opresivă a trecerii, se stârnea dinspre mlaştini o vijelie de ţânţari setoşi de sânge, iar un abur dulceag de scârnă umană, cald şi trist, răscolea în străfundurile sufletelor certitudinea morţii.
Căci din viaţa proprie oraşului colonial, pe care tânărul Juvenal Urbino îl idealiza în melancoliile lui de la Paris, nu mai rămăsese altceva decât năluca amintirii. În secolul al XVIII-lea, avusese cel mai înfloritor comerţ din zona Cara- ibilor, îndeosebi datorită privilegiului ingrat de a fi cea mai mare piaţă de sclavi africani din cele două Americi. Tot aici îşi aveau reşedinţa obişnuită viceregii Noului Regat al Grenadei, care preferau să guverneze dintr-un loc deschis spre oceanul lumii decât din capitala îndepărtată şi geroasă, învăluită într-o burniţă de veacuri, care le altera simţul realităţii. De câteva ori pe an, în golf se adunau galioanele încărcate cu avuţiile din Potosí, din Quito sau Veracruz, iar oraşul îşi trăia atunci ceea ce a fost adevărata sa epocă de glorie.
