Vineri 8 Iunie 1708 la ceasurile patru după-amiază, galionul San José, cu o încărcătură de pietre şi metale preţioase, valorând la vremea respectivă o jumătate de miliard de pesos, a fost scufundat de o escadrilă engleză în dreptul intrării în port şi, deşi trecuseră două veacuri bune de atunci, încă nu fusese scos la suprafaţă. Comoara aceea care zăcea în adâncuri de coral, dimpreună cu cadavrul comandantului plutind pe-o rână la postul de comandă erau adesea evocate de istorici ca o emblemă a oraşului înecat în amintiri.
De cealaltă parte a golfului, în cartierul rezidenţial La Manga, casa doctoru- lui Juvenal Urbino părea că aparţine altor vremuri. Era mare şi răcoroasă, cu un singur nivel şi un portic cu coloane dorice, de unde puteai cuprinde cu privirea apele stătute ale golfului, pline de miasme şi resturi de epave. De la intrare şi până la bucătărie, toate încăperile erau pardosite cu dale albe şi negre, ca o tablă de şah, amănunt pus nu o dată pe seama pasiunii predominante a doctorului Urbino, când, de fapt, era vorba de preferinţele meşterilor catalani care înălţaseră la începutul secolului acel cartier de parveniţi. Salonul, spaţios, cu plafonul înalt, ca de altfel întreaga casă, şi cu şase ferestre mari ce se deschideau spre stradă, era despărţit de sufragerie printr-un glasvand enorm, împodobit cu ramuri de viţă de vie, ciorchini şi fecioare ademenite de fluiere de fauni într-un crâng de bronz. Toate mobilele, chiar şi pendula din salon, cu aerul ei de străjer viu, erau originale englezeşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrele aveau ciucuri din cristale de rocă şi peste tot se zăreau vaze de Sèvres sau bibelouri din alabastru înfăţişând scene bucolice. Acea coerenţă se sfârşea însă în celelalte încăperi ale casei, unde fotoliile de răchită se învecinau cu balansoarele vieneze şi taburetele din piele, lucrate de meşteri artizani locali. În dormitoare, în afară de paturi, atârnau splendide hamace lucrate la San Jacinto, cu ciucuri coloraţi pe margini şi numele stăpânului brodat în caractere gotice, cu fir de mătase. În spaţiul aflat pe o latură a sufrageriei, destinat iniţial meselor festive, fusese amenajat un salon de muzică, unde se organizau concerte pentru un cerc restrâns de prieteni când în oraş soseau interpreţi celebri. Dalele pardoselii erau acoperite cu covoare turceşti, cumpărate la Expoziţia Universală de la Paris, care atenuau orice zgomot, lângă un patefon de fabricaţie recentă străjuia o etajeră cu discuri aşezate în ordine, iar într-un colţ, acoperit cu un şal de Manila, se afla pianul, la care doctorul Urbino nu mai cântase de mulţi ani. Întreaga casă vădea grija şi buna chibzuia- lă a unei femei cu picioarele pe pământ.
Nicăieri însă nu domnea solemnitatea meticuloasă din bibliotecă, adevărat sanctuar al doctorului Urbino mai înainte ca bătrâneţea să-l doboare. Păstrase fotoliile din piele şi biroul de nuc care aparţinuseră tatălui său, dar de jur împre- jurul lor acoperise toţi pereţii, chiar şi ferestrele, cu rafturi închise cu geamuri, în care aşezase într-o ordine aproape demenţială trei mii de tomuri legate în piele de viţel, cu iniţialele aurite ale numelui său pe cotor. Spre deosebire de celelalte încăperi, aflate în calea tuturor zgomotelor şi miasmelor ce răzbăteau dinspre port, în bibliotecă domnea tainica pace şi mireasma unei abaţii. Născuţi şi crescuţi în credinţa caraibiană, adânc înrădăcinată, potrivit căreia uşile şi ferestrele trebuiau deschise larg pentru a convoca o răcoare inexistentă, doctorul Urbino şi soţia sa au simţit la început că se sufocă din pricina claustrării. Până la urmă, s-au convins de binefacerile metodelor folosite împotriva căldurii de romani, care-şi ţineau casele închise în zăduful din luna august, ca să nu pătrundă înăuntru aerul dogorâtor de pe stradă, şi le des- chideau larg când începea să adie briza nopţii. Casa lor a fost de atunci cea mai răcoroasă sub soarele necruţător din La Manga şi era o adevărată fericire să te poţi odihni în semiîntunericul dormitoarelor, iar spre seară, să priveşti de pe terasa exterioară cargoboturile grele şi cenuşii, venind dinspre New Orleans, sau vapoarele fluviale cu zbaturi, care, ia căderea nopţii, îşi aprindeau luminileşi purificau cu o trâmbă de melodii cloaca stătută din golf. Era totodată şi cea mai bine apărată de alizeele dinspre nord, care suflau din decembrie până în martie, smulgând acoperişurile şi dând târcoale casei, ca nişte lupi hămesiţi, în căutarea unei crăpături cât de mici pe unde să se furişeze înăuntru. Nimeni nu se gândise vreodată că o căsnicie durată pe asemenea temelii putea avea motive să nu fie fericită.
Şi totuşi, doctorul Urbino nu era fericit în acea dimineaţă, când s-a întors acasă înainte de ora zece, tulburat de cele două vizite, care nu numai că-l împiedicaseră să asiste la slujba de Rusalii, dar ameninţau să facă din el alt om, la o vârstă la care totul părea deja încheiat. Avea de gând să tragă un pui de somn înainte de banchetul doctorului Lácides Olivella, dar şi-a găsit toţi servitorii adunaţi în curte, chinuindu-se să prindă papagalul, care zburase pe creanga cea mai de sus a arborelui mango când îl scoseseră din colivie ca să-i taie aripile. Era un papagal golaş şi plin de toane, care vorbea numai când avea chef, dar atunci o făcea cu o claritate şi cu o judecată puţin obişnuite chiar şi la oameni. Fusese dresat de doctorul Urbino în persoană şi tocmai de aceea se bucura de privilegii pe care nimeni din familie, nici chiar copiii când erau mici, nu le visaseră vreodată.
Îl aveau de peste douăzeci de ani şi nimeni nu putuse afla câţi anume trăise până atunci. În fiecare zi, după ce-şi făcea siesta, doctorul Urbino se aşeza cu el pe terasa din curte, locul cel mai răcoros din casă, şi astfel, apelând la cele mai istovitoare metode imaginate de pasiunea sa pedagogică, reuşise până la urmă să-l înveţe să vorbească franţuzeşte ca un academician. Apoi, dintr-un fel de viciu al perfecţiunii, l-a învăţat liturghia în latineşte şi câteva versete din Evanghelia după Matei. Încercând totodată, dar fără succes, să-i întipărească în minte noţiunea mecanică a celor patru operaţii aritmetice. Din ultimele sale călătorii prin Europa adusese primul gramofon cu pâlnie, nenumărate discuri cu melodii la modă şi altele cu piese ale compozitorilor săi preferaţi. Timp de mai multe luni, a pus zilnic şansonetele interpretate de Yvette Guilbert şi Aristide Bruant, care făcuseră deliciile Franţei în secolul precedent, până ce papagalul, tot ascultându-le de atâtea ori la rând, le învăţase pe dinafară. Le cânta, după caz, cu voce de femeie sau cu voce de bărbat, iar la sfârşit izbucnea într-un râs libertin, imitând cu o uluitoare perfecţiune hohotele care le podideau pe servitoare când îl auzeau cântând în franceză. Vestea despre talentele lui ajunsese atât de departe, încât, uneori, vizitatori iluştri, sosiţi din interiorul ţării cu vapoarele fluviale, cereau permisiunea să-l vadă, iar o dată, câţiva dintre nenumăraţii turişti englezi care treeau prin oraş, venind de la New Orleans la bordul navelor pentru transportul bananelor, s-au arătat dis- puşi să-l cumpere la orice preţ. Ziua lui cea mai glorioasă a fost însă aceea în care Preşedintele Republicii, don Marco Fidel Suárez, şi miniştrii cabinetului său în plen au venit să se convingă cu propriii lor ochi cât de întemeiată era faima de care se bucura. Au ajuns pe la ora trei după-amiază, sufocaţi de căldură, cu jobenele şi redingotele lor de stofă, pe care le purtaseră, sub soarele dogorâtor de august, tot timpul celor trei zile cât durase vizita oficială, şi au plecat, până la urmă, la fel de nedumeriţi ca la venire, pentru că, în ciuda celor două ore de încercări disperate, papagalul n-a catadicsit să-şi dea drumul la plisc, nepăsător la rugăminţi, ameninţări şi la afrontul suferit de doctorul Urbino, care se ambiţionase să facă invitaţia aceea temerară, nesocotind astfel înţeleptele sfaturi ale soţiei sale.
Faptul că papagalul îşi păstrase poziţia privilegiată chiar şi după această istorică necuviinţă fusese ultima dovadă a drepturilor sacre de care se bucura. Nici un alt animal nu era îngăduit în casă, afară de broasca ţestoasă de uscat, care reapăruse pe neaşteptate în bucătărie, după ce timp de trei, patru ani fusese dată dispărută. Dar aceasta nu trecea drept o fiinţă vie, fiindconsiderată mai degrabă un fel de amuletă minerală aducătoare de noroc, despre care niciodată nu se ştia în mod cert pe unde umbla. Doctorul Urbino refuza să admită că ura animalele şi îşi disimula simţămintele apelând la tot soiul de fabule ştiinţifice şi pretexte filozofice, care-i convingeau pe mulţi, dar nu pe soţia sa. Avea obiceiul să spună că cei care le iubesc peste măsură sunt în stare de cele mai mari cruzimi faţă de semenii lor. Despre câini spunea că nu sunt credincioşi, ci slugarnici, că pisicile sunt oportuniste şi viclene, că păunii sunt heralzi ai morţii, că papagalii guacamaya nu sunt altceva decât nişte încurcă-lume ornamentali, că iepurii stârnesc poftele, maimuţele răspândesc febra dezmăţului, iar cocoşii sunt blestemaţi pentru că acceptaseră ca Isus să fie renegat de trei ori.
În schimb, Fermina Daza, soţia lui, care avea atunci şaptezeci şi doi de ani şi-şi pierduse de mult mersul de căprioară din tinereţe, adora dincolo de marginile raţiunii florile ecuatoriale şi animalele domestice, astfel că la începutul căsniciei profitase de flacăra încă vie a iubirii pentru a ţine în casă mult mai multe decât ar fi îngăduit bunul simt. Mai întâi au fost trei dalmaţieni cu nume de împăraţi romani, care s-au sfâşiat între ei pentru a intra în graţiile unei femele ce făcea cinste numelui de Messalina, întrucât, până să fete nouă căţei, ea şi zămislea alţi zece. Au urmat la rând pisicile abisiniene, cu profil de acvilă şi ţinută faraonică, siamezele saşii, persanele de neam împărătesc, cu ochi portocalii, care colindau prin iatace ca nişte năluci, iar noaptea sculau casa în picioare cu răcnetele lor de vrăjitoare adunate la sabatul amorului. Timp de câţiva ani, au ţinut, legat cu un lanţ petrecut peste mijloc de arborele mango din curtea interioară, un maimuţoi din Amazonia, care stârnea oarecare compasiune, pentru că avea aerul abătut al arhiepiscopului Obdulio y Rey, aceeaşi candoare în priviri, precum şi elocinţa mâinilor lui, dar nu din acest motiv s-a descotorosit Fermina Daza de el, ci din pricină că luase prostul obicei de a se excita în prezenţa doamnelor.
În verandele casei atârnau colivii cu tot soiul de păsări din Guatemala şi se plimbau nestingheriţi bâtlani negri premonitorii, stârci cu picioarele lungi, galbene, chiar şi un cerb tânăr, care-şi băga capul pe ferestre ca să mănânce florile din glastre. Puţin înainte de ultimul război civil, când s-a vorbit pentru prima dată de o posibilă vizită a papei, aduseseră din Guatemala o pasăre a paradisului, care a făcut cale-ntoarsă mai repede decât venise, când s-a aflat că ştirea despre vizita pontificală fusese un zvon lansat de guvern pentru a-i speria pe complotiştii liberali. Altă dată, au cumpărat de pe velierele contrabandiştilor din Curaçao o colivie de sârmă cu şase corbi parfumaţi, aido- ma acelora pe care Fermina Daza îi avusese, pe când era doar o copilă, în casa părintească şi pe care ţinea să-i aibă şi ca tânără căsătorită. Nimeni însă n-a putut suporta fâlfâitul necurmat de aripi care umplea casa cu efluvii de coroane mortuare. Au adus chiar şi o anacondă lungă de patru metri, ale cărei suspine de vânător neadormit tulburau întunericul dormitoarelor, deşi, aşa cum prevăzuseră, la ceva tot le-a folosit, fiindcă a speriat cu răsuflarea ei de moarte liliecii, salamandrele şi nenumăratele specii de insecte dăunătoare care năvăleau în casă o dată cu lunile ploioase. Doctorul Juvenal Urbino, atât de solicitat de obligaţiile profesionale, atât de absorbit de iniţiativele sale civice şi culturale, se consola cu gândul că soţia lui era nu numai cea mai frumoasă din tot cuprinsul Caraibilor, dar şi cea mai fericită în mijlocul acelor creaturi abominabile. Numai că într-o după-amiază ploioasă, când s-a întors extenuat din oraş, dezastrul care l-a întâmpinat de cum a păşit în casă l-a trezit la realitate. Din salon, cât cuprindea privirea, se întindea un puhoi de animale moarte, care pluteau într-o baltă de sânge. Buimăcite, servitoarele stăteau co- coţate pe scaune, neizbutind să se dezmeticească din spaima pe care le-o pricinuise măcelul din jur.Totul se petrecuse din cauza unui câine lup: cuprins de o criză subită de turbare, sfâşiase toate animalele care-i ieşiseră în cale, până când, într-un târziu, grădinarul din vecini şi-a luat inima în dinţi şi l-a sfârtecat cu un cuţit machete, scurt şi lat, folosit de obicei la tăiat trestie de zahăr. Nimeni nu ştia câte animale muşcase sau contaminase cu balele lui verzi, aşa încât doctorul Urbino a poruncit ca toate cele scăpate cu viaţă să fie omorâte, iar leşurile să fie arse cât mai departe, pe un teren viran, după care a chemat serviciile speciale de la Spitalul Filantropiei pentru o dezinfecţie profundă a casei. Singura care a scăpat, pentru că nimeni nu şi-a adus aminte de ea, a fost ţestoasa aducătoare de noroc.
Pentru prima dată în viaţă, Fermina Daza i-a dat dreptate soţului ei într-o chestiune casnică şi multă vreme s-a ferit să mai aducă vorba despre animale. Se consola cu planşele colorate din Istoria Naturală a lui Linné, pe care, după ce le-a dat la înrămat, le-a atârnat pe pereţii salonului, şi poate că, până la urmă, şi-ar fi pierdut orice speranţă de a mai vedea din nou un animal în casă, dacă într-o noapte hoţii n-ar fi furat, forţând o fereastră de la baie, argintăria moştenită din tată în fiu de peste cinci generaţii. Doctorul Urbino a pus lacăte duble la ferestre, a asigurat uşile pe dinăuntru cu drugi de fier, a închis obiec- tele de valoare în seif şi a căpătat tardivul obicei din vremuri de război de a dormi cu revolverul sub pernă. Dar s-a împotrivit cumpărării unui câine rău, vaccinat sau nu, slobod sau legat în lanţ, chiar cu riscul ca hoţii să-i lase în pielea goală.
— Nici o făptură necuvântătoare n-o să mai treacă pragul acestei case, a hotărât el.
A spus-o ca să pună capăt odată pentru totdeauna cicălelilor soţiei sale, care ţinea morţiş să cumpere un câine, dar nici o clipă nu i-a trecut prin minte că generalizarea aceea pripită o să-l coste viaţa. Fermina Daza, a cărei fire aprigă se mai mlădiase cu vremea, a prins din zbor vorbele necugetate ale bărbatului: la câteva luni după spargere, a urcat din nou la bordul velierelor din Curaçao, de unde a cumpărat un papagal regal din Paramaribo, care nu ştia să spună altceva decât înjurături marinăreşti, dar care imita atât de bine vocea omenească, încât merita cu prisosinţă preţul exagerat de douăsprezece centime.
Era dintre cei buni, mai uşor decât părea, cu capul galben şi limba neagră, singurele semne după care putea fi deosebit de papagalii din hăţişurile de man- grove, care nu învăţau să vorbească nici chiar cu supozitoare de terebentină. Ca unul care ştia să piardă, doctorul Urbino s-a plecat în faţa ingeniozităţii soţiei sale şi, în cele din urmă, a constatat cu uimire că-l amuzau nespus progresele papagalului stârnit de slujnice. În după-amiezile ploioase, când i se dezlega limba de bucuria penelor îmbibate de apă, rostea fraze din alte vremuri, pe care nu avusese cum să le audă la ei în casă şi care lăsau să se înţeleagă că era mai bătrân decât părea. Ultimele reticenţe ale doctorului s-au risipit în noaptea când hoţii au încercat să pătrundă din nou în casă printr-o lucarnă de pe acoperiş, iar papagalul i-a speriat lătrând mai ceva ca un dulău şi strigând borfaşilor, borfaşilor, borfaşilor, năzdrăvănii cine ştie unde învăţate, dar care s-au dovedit salvatoare. Din clipa aceea, doctorul Urbino s-a hotărât să se ocupe personal de el şi a pus să fie instalate sub mango un spalier cu două recipiente, unul pentru apă, iar altul pentru bananele coapte, precum şi un trapez pentru acrobaţiile de saltimbanc. Din decembrie până în martie, când se stârneau vânturile dinspre nord, iar nopţile se răceau şi vremea se strica, îl duceau să doarmă înăuntru, într-o colivie acoperită cu o pătură, deşi doctorul Urbino se temea că răpciuga cronică de care suferea putea fi periculoasă pentru plămânii oamenilor. Câţiva ani la rând i-au tăiat periodic aripile, lăsându-l să se plimbe în voie cu mersul lui crăcănat de călăreţ bătrân.
