- Mamă, şi dacă nu vin până pe 21? am întrebat eu cu o urmă de amuzament în voce. Ce se întâmplă?
- Câţi kilometri ziceai că sunt de-aici până acolo?
Şi atunci mi-am amintit că tata era plecat, dar şi mama avea permis de conducere.
- Aşa, păi mi-am luat cam tot ce trebuie. La 5 plecăm, vine Cynthia după mine şi ne întâlnim cu ceilalţi.
- Pe la cât ajungeţi?
- Depinde. Dacă vrea Ştefan să facă sfântele lui opriri la restaurante şi astea, pe la 11 seara, dar dacă nu... Nu ştiu! 9 sau 10, habar n-am. Oricum ţi-am spus că te sun.
- Şi dacă nu-mi spuneai, credeai că te las aşa? Oricum te sun din oră în oră să văd ce faci.
- Hai mă... începusem să-mi subţiez vocea, ştiam că nu suporta asta, sunam ca un copil de 5 ani.
- Hai că vin, îţi dau şi mesaje.
- Oh, mă sună Cynthia!
- Dacă nu răspunzi, sun pe cineva de-acolo.
Ştia că urăsc atunci când face asta. Urma să merg cu cea de care am zis mai înainte şi mai multe persoane într-un fel de excursie la o cabană. În munţi. Păduri. Era vară, trebuia să fie bine. Eram mulţi, puteam să facem ce ne tăia capul, dar am ales să fim cuminţi. În scris.
Era un fel de scăpare, pentru prima dată am convins-o pe mama că nu mi-ar prinde rău o mini-vacanţă ca aceasta. Bineînţeles că a trebuit să-i fac toate poftele până să-mi spună că se mai gândeşte. Dar a fost bine. Era începutul lunii, aveam să petrecem acolo trei săptămâni. Cunoşteam câteva persoane. Dar erau de diferite vârste. Liceu, gimnaziu, facultate şi-aşa mai departe. Îl ştiam pe şofer, ceea ce era un lucru bun. Nu se ştie niciodată când mă chema natura. Exagerând puţin. Un băiat de clasa a 12-a la Informatică, chiar dacă viaţa lui e paralelă cu matematica şi fizica. Alegerea lui. Eu eram a 9-a la filologie. Exact opusul, asta însemnând că trebuia să fim duşmani de moarte, dar ajunsesem să fim chiar buni prieteni. Era o persoană cu care nu te puteai plictisi. Dintre cinci persoane, una fiind el, două fiind cele mai amuzante persoane de pe pământ, alta fiind o persoană de la care nu-ţi puteai lua ochii şi cea rămasă fiind... Cineva, pe el îl alegeai. Cel puţin, aşa aş fi făcut eu. Era mai mic la înălţime, dar nu exagerat. Puţin mai înalt ca mine, iar eu... da, eram destul de înaltă. Probabil el nu ajungea la standardele unei persoane de 18 ani cu înălţimea, dar asta nu era problemă. La corp era perfect, se menţinea, dar nu ştiu cum. Mânca la fiecare patru ore dar nu se îngrăşa niciodată. Şaten, ochi verzi. Nu o combinaţie tocmai des întâlnită. Avea felul lui propriu de a fi şi de a se comporta. Prietena lui, Andreea, pocăită fără acte. O persoană adorabilă şi micuţă, clasa a 11-a, tot la Informatică. Ce coincidenţă. Urma Cynthia, şi ea era la Informatică, încă nu înţeleg de ce aleg toţi informatica. Clasa a 9-a, cele mai frumoase prietenii se stabilesc între tinerii de aceeaşi vârstă, mi-au spus ei mie. Făcea karate, deci ştia cum să se apere. Chiar dacă Marian, prostu' clasei din generală, dădea cu bulgări în ea, iar dânsa găsea o singură scăpare: Marian, nu mai da, termină! Şi acesta venea cu noi. Încă trei prietene din liceul nostru, persoane diferite din oraş, un băiat de 23 de ani de care începuse demult să-mi placă, spre ghinionul meu. Genul acela... leneş, fără chef de viaţă, prietene, care ar sta mai mult în casă, iasă afară doar ca să vadă lumea că e încă în viaţă. Ţigara era viaţa lui, de altfel. Mai bine zis, părea ca un băiat de 18 ani. Probabil m-am îndrăgostit de el pentru că era diferit faţă de ceilalţi. Dar niciodată nu mi-a dat atenţia cuvenită. N-am vorbit deloc cu el în real. Doar ceau, ceau, ce faci, bine, etc. Asta durea extrem de mult. Şi când mă dădeam bătută, nu mai spuneam nimic. De obicei vorbeam pe site-urile astea de socializare mai cunoscute. Începeam să mă simt rău de tot doar când vedeam că dă like pozei unei fete. Diverse lucruri. Dar găsea el un moment perfect în care îmi aducea aminte de totul, mă saluta, începeam să vorbim. Vorba aia, când uit de cineva, pe acel cineva îl ia dorul după un timp şi se hotărăşte să vadă dacă încă ţin la el. Bine, nu ştia ce sentimente deţin eu pentru el. În fine, eram o persoană cu care vorbea când se plictisea, deseori.
Iar restul, persoane de care voi da pe parcurs. Era timpul să ies din casă. Să fac primul pas. Nu ştiu de ce, mama începuse să plângă:
- Ce ai, mama?
Eram mirată. De obicei nu făcea aşa. Începuse să-mi spună că îi era frică. Pentru ce? Pentru mine. Influenţa rea, poate păţeam ceva. Nu-şi permitea să-şi piardă copilul. I-am explicat uşor că nu e nevoie de aşa ceva, ştiu cum să mă comport şi cu cine să stau. În sfârşit, sunase Cynthia, iar după cinci minute, eram la scară cu bagajele.
