Stăpâna lupilor

Cât de important este prezentul

Alte ore zăbovind prin zăpadă,însă nici urmă de mâncare.De cinci zile toate animalele parcă intraseră sub pamânt,nici măcar un iepure sau vreo pasăre,nimic.Cu toţii puteam răbda,dar lupoaica avea nevoie de mâncare ca să îi ajungă laptele pentru pui,iar noi cautam din răsputeri măcar o vrabie.Îi dădusem deja carnea pe care o pastrasem eu,dar nu era de ajuns,nu îmi pierdeam speranţa,lupii ştiau ce să facă,iar eu îi urmam în linişte peste tot.Când luminile noptii polare s-au aprins toată haita s-a adunat.Erau foarte serioşi şi ştiam că erau determinaţi să facă rost de mâncare cu orice preţ.Am plecat cu ei şi după ceva timp,am văzut in depărtare aşezări omeneşti.Amintirile mi-au înmuiat picioarele.Inima a început să îmi bată şi nostalgia pe care o aveam în suflet se afla acum în lacrimile care mi se prelingeau uşor pe obraz.Nu ştiu ce mă apucase,dar acest sentiment nu trebuia să mă împiedice din a fi alături de noua mea familie.

Ne-am continuat drumul încet făra să scoatem vreun zgomot şi într-un final am ajuns.Nici o lumină aprinsă,nici un zgomot.O linişte înfricoşătoare ce făcea noaptea să pară şi mai întunecată.Ne-am început căutarea,fiecare pe alt drum,iar pe drumul meu ceva îmi atrăsese atenţia.O cutie mare zăcea lângă una dintre locuinţe,iar din ea ieşea un miros sufocant de peşte.M-am apropiat,dar neîndemânarea mea m-a făcut să alunec pe gheaţa de sub zăpada moale şi să cad,doborând cutia.Un zgomot puternic a atras atenţia lupilor şi nu numai lor;pe rând luminile caselor se aprindeau dealungul drumului.Ne-am adunat cu toţii speriaţi într-un loc;nu mai avusesem timp să fugim.Aşteptam într-o stare de adâncă nelinişte şi tulburare...ne temeam.Uşile caselor începeau să se deschidă pe rând,iar din ele ieşeau monştri cu arme.Eram pregătită de orice,aş fi făcut tot ce îmi stătea în putinţă să îmi apăr noua familie,nu aveam de gând să o pierd şi pe aceasta.

Din ce în ce mai mulţi oameni ieşeau,fusesem înconjuraţi.Am început să mârâi,iar lupii m-au urmat.

-Chemaţi-l pe bătrân!a ţipat unul din oameni,fără a-şi lua privirea de la noi.

-Închideţi uşile,nu lăsaţi copiii afară!l-a urmat altul.

-Linişte!am auzit o voce groasă.

-Sunt lupi,de ce nu îi omorâm?!

-Tăceţi proştilor!Dacă nu vedeţi,nu sunt numai ei!

O tăcere s-a lăsat brusc,iar noi ne-am oprit din mârâit.

-Stăpâna...lupilor.A spus un om mai tânăr lăsând arma jos.

-Chemaţi-l pe Jake,i-a venit prietena.

Unul din ei a alergat din mulţime,dar restul au continuat să ne urmărească cu privirile încruntate.Ne analizau în linişte,asta ne sporea frica.Ce aveau de gând era numai în mintea lor,dar trebuia să fiu pe fază,oamenii ca ei sunt nişte monştri şi nu trebuie să ai încredere în ei.În scurt timp,băiatul care alergase s-a întors însoţit.Băiatul al cărui câine îl salvasem se uita acum la mine uimit.Când privirile noastre s-au întâlnit,el a vorbit.

-Tora.

-Băiatul a avut dreptate!au început cu toţii în cor.

-V-am spus că e adevărat!

-Lasă asta acum!Du-te şi i-a unul din sacii cu peşte,au venit pentru mâncare,frigul a speriat animalele din pădure,nu mai au ce vâna.

-Şi de ce trebuie să le dăm mâncarea noastră,fiarele astea ne-ar putea mânca copiii!a spus acelaşi care avea în gând să ne omoare.

-Şi dacă îi laşi flămânzi crezi că vor mai ezita?!

Cu toţii au tăcut din nou.Inima îmi bătea nebuneşte şi eram gata să mă năpustesc asupra lor,dar mă abţineam,ziseseră ceva de mâncare şi nu voiam să ratăm singura noastră şansă la hrană din cauza încăpăţânării mele.