Stăpâna lupilor

Familia înseamnă libertate

Uşa s-a deschis,mergeam din nou în camera cu zăpadă ...sau nu.Niciodată nu ştiam ce o să mă pună să fac,însă începutul fiecărei zi era la fel.Deschideau uşa şi aşteptau să mă obişnuiesc cu lumina,apoi îmi întindeau mâncare,iar eu trebuia să îi urmez dacă voiam să mănânc.De data aceasta fusesem lăsată nemâncată cinci zile.Era a şasea zi,a şasea oară când vedeam lumina,aşa le număram;nu mă scoteau niciodată de două ori.Stăteam cu ei mult timp,ba în zăpadă,ba pe banda de alergat,apoi eram aruncată înapoi în întuneric.Stăteam de asemenea foarte mult cu şefa,se comporta frumos cu mine şi îmi spunea mereu că eu sunt copilul pe care nu la avut ea niciodată,spunea că mă iubeşte şi că nu îmi va da drumul niciodată,dar când o întrebam de ce,răspunsul era mereu acelaşi „Pentru binele tău”.Nu voiam să ştiu cum ar fi fost „Pentru răul tău” dacă acesta era binele.Numai în faţa ei puteam să vorbesc,nu aveam voie să mă înţeleg cu nimeni,singurul meu prieten era băiatul care îmi aducea mâncarea,căci şi dacă nu vorbeam niciodată cu el şi mârâiam mereu când intra pe uşă,el vorbea mereu frumos cu mine şi aştepta să mănânc,apoi pleca.

Astăzi însă era diferit,nu l-am văzut,am fost dusă direct la stăpâna mea care mă aştepta cu zâmbetul pe buze ca de obicei.S-a pus în genunchi ca să ajungă la înălţimea mea,nu mă ridicasem încă în picioare.m-a prins de mâini şi m-a ridicat ea,apoi m-a condus până la sala cu mese,unde mirosul de peşte umpluse încăperea.

-E ziua ta Tora,ţi-am pregătit masa aşa cum îţi place ţie.

Am început să înfulec fără să îmi pese de oasele care puteau să mă rănească,până ce m-am înecat.Nimeni nu m-a întrebat ce am,mi-au spus doar să mănânc mai încet,apoi şi-au continuat discuţiile,dar de data asta mă înecasem rău,nu puteam să respir şi puteam simţii că ceva rămăsese blocat în gâtul meu.Am auzit vocea lui,apoi i-am simţit atingerea pentru prima dată.Un fior a trecut prin mine,dar nu puteam face nici o mişcare ca să mă împotrivesc,căci tusea mă lăsa fără puteri,dar chiar şi în momentul asta,când mă vedeau chinuită,răutatea nu îi lăsa să se îngrijoreze.

-Alexander,las-o,o să îşi revină.

-Să o las,nu vezi cum tuşeşte?

-Câini mereu se îneacă aşa,o să îşi revină.

-Ea nu e un câine,tu ai făcut-o unul.

Era prima persoana care gândea la fel ca mine,poate nu ştiam să citesc sau să scriu şi poate nu eram aşa deşteaptă,dar îmi puteam da seama că eram doar un experiment,cum îmi spuneau ei,însă pentru prima dată cineva gândea la fel ca mine,că asta nu era deloc în regulă.Mâinile lui mi-au înconjurat pieptul şi am fost strânsă puternic,până ce am scuipat osul cu care mă înecasem.Am căzut în genunchi şi la fel a făcut şi băiatul,nu îmi dăduse drumul,dar ceva mă oprea din al îndepărta de mine.Îi simţeam respiraţia grăbită,parcă el fusese cel care se înecase,nu eu,dar brusc,a fost tras în spate de stăpâna mea.

-Ţi-am zis să o laşi în pace!A ţipat ea,pe acelaşi ton cu care ţipa şi la mine.

-Putea să moară!

-Nu era treaba ta!a ţipat din nou,apoi băiatul a fost lovit.

-Îmi pare rău.A spus el lăsând capul în pământ.

-Să nu te mai văd!

Pentru prima dată simţeam că ceva nu e în regulă cu mine.Simţeam că vreau să lovesc ceva,simţeam că vreau să urlu,eram nervoasă.Mi-am încleştat dinţii şi am început să mârâi,dar nu ştiam de ce o făceam.

-Nu îţi face griji draga mea,nu te va mai atinge vreodată,a spus stăpâna.

M-a îmbrăţişat şi nu mi-a dat drumul până nu m-am oprit din mârâit.