Trecut. Prezent. Viitor.

TRECUT

Am ajuns pe marginea unei prăpăstii... Nu ştiu ce m-a adus aici. Sunt un călător? Unde trebuie să ajung? De unde am plecat? De ce a trebuit să plec?

Întreb ecoul: „Cine sunt eu?" iar ecoul îmi raspunde: „Eu...eu...eu...". Răspunsul nu a fost chiar pe placul meu. Am îngenunchiat în faţa lunii şi a stelelor pe marginea prăpastiei, implorând o clipă de linişte pentru a putea gândi. Privind aureola lunii, o ceaţă îmi pătrunde în minte, apoi se răreşte câte puţin lăsând în urmă o imagine a unei persoane pe care simţeam că o cunosc...

Sunt în faţa unei căsuţe, iar la o fereastră se vede lumina unei lumânări. Aplecată peste măsuţa pe care era aşezătă lumânarea, fata scria pe hârtie îngălbenită cu uşurinţă. Câteva bătăi ritmice în uşa de la intrare.

Pătrund cu uşurinţă în casă... se pare că nu mai am corp, că sunt doar conştinţă, sau poate nefiinţă, ori nălucă. Nu prea îmi mai pasă. Sunt mai mult curioasă de ce urmează să se întâmple în mica locuinţă a fetei.

Fata se ridică cu eleganţă de la masă, porni cu paşi repezi spre uşă şi o deschise. Era un bărbat tânăr, îmbrăcat elegant, iar chipul fetei era luminat de un zâmbet minunat. El rămase sobru, ceea ce îi întunecă fetei privirea şi deveni serioasă.

-Nu poţi să fii soţia mea. Am stiut amândoi asta încă de când ne-am întâlnit prima oară... părinţii mei mi-au găsit deja o logodnică. Fiica unui nobil. Am venit doar să îţi zic că nu mai are nici un rost să mai păstrăm legătura. Cuvintele lui păreau studiate şi învăţate pe de rost, fără intonaţie, fără emoţie, fără mimică. Doar cuvintele unei miciuni ce avea să aducă durere. A fost o plăcere să te cunosc, râse de această dată tânărul, apoi se întoarse şi se urcă în trăsura care îl aştepta în faţa porţii.

Purta cu el Trădarea, iar ea urma să-i fie aproape mereu, în toate formele ei. Nu ar fi putut nici măcar să îşi imagineze ce lăsase în urma lui. Durere aproape tangibilă, un suflet sfâşiat, o inimă care până în acel moment a avut scopul să bată pentru el. Îmi doresc să o pot lua pe fată în braţe şi să o legăn ca pe un copil mic care plânge, dar corpul meu nelumesc nu îmi permite. Pare atât de fragilă. Şi fata plânge în continuare, întinsă pe pat, lovind pernele cu cu palmele, cu pumnii... rugându-l să se întoarcă şi uneori blestemându-l. Fata se ridică cu mişcări sigure şi hotărâte. Dacă nu aş fi fost aici sa văd asta, probabil că nu aş fi crezut vreodată că fata s-ar mai putea ridica din pat. Se duce la dulap şi alege cele mai bune haine, le îmbracă. Se întoarce la masă, de unde îşi adună toate hârtiile scrise. Le aranjează şi le aşează frumos într-o geantă. Pe singura foaie lăsată pe masă scrise:

„Laşule, cu ultimele mele cuvinte, te blestem!".

Din acea noapte acea fată nu mai scosese niciun cuvânt. Cuvintele nu îşi mai găseau locul pentru ea, decât pe hârtie. Cuvintele vorbite erau pentru ea numai minciuni. Ea ştia asta. De asta plecase. Din cauza minciunilor lui. Dacă ar fi rămas, el ar fi fugit la un moment dat de lângă nevasta lui, doar pentru a-i alina ei singurătatea. Iar atunci ea nu ar mai fi putut să se suporte. Abia atunci nu ar mai fi putut trăi.

Eu, spiritul eram curioasă care era viaţa boieraşului. Nu ştiu cum s-a făcut că am ajuns în casa lui de astă dată. Şi îmi păru bine că fata aceea fragilă nu devenise soţia lui. El era o brută. Părinţii lui o înjoseau pe soţia lui punând-o să facă muncă de slugă, iar el nu zicea nimic. Ea plângea şi el nu îi alina suferinţa. Iar ochii lui, ce mi-i aminteam plini de viaţă şi de scântei, de foc, de energie, de masculinitate şi de putere, erau acum goi. Ori îngheţaţi. Sau fără de nimic din ceea ce văzusem în acea noapte. În ochii lui nu se mai citea nimic. Nici ură, nici iubire, nici resemnare. Era doar conştient de tot ceea se întâmpla în jurul lui, nu era un participant la acţiunile la care lua parte trupul său. Arăta ca un trup separat de spirit, deşi doar spiritul poate trăi fără trup iar reciproca nu este valabilă. Arăta ca un recipient golit de conţinut. Au existat totuşi câteva momente în care îşi revenea pentru foarte puţin timp, în deosebi când privea un anumit tablou. M-am apropiat de acel tablou şi i-am văzut denumirea „Purgatoriul".

Apoi sunt aruncată din nou pe marginea prăpastiei.

„Aşadar trebuie să rezolv o ghicitoare fără conţinut pentru a trece mai departe? Ce e mai departe? Care sunt alternativele mele? Ce piesă sunt eu în acest puzzle?"

Îmi revin în minte cu imprudenţă şi încăpăţânare două situaţii: ultimele ei cuvinte şi numele tabloului. „Laşule, cu ultimele mele cuvinte, te blestem!" şi „Purgatoriul".

Ceva îl obligă să îşi ispăşească păcate, sau măcar o parte din ele, aici în această viaţă. Sufletul său suferă scindarea de trup numai pentru că durerea de a-şi fi minţit sufletul pereche. Ei doi s-au recunoscut din prima clipă. Amândoi ştiau că trebuie să fie împreună. Că nu există altă cale.

Şi aşa am luat eu viaţă. Eu sunt Blestemul! Eu sunt elementul de legătură dintre sufletele lor. Eu am obţinut pentru ea răzbunarea.

Eu voi obţine pentru el iertarea!