Trecut. Prezent. Viitor.

VIITOR

Sunt visul oricui. Al tuturor. Deşi sunt întotdeauna văzut ca fiind altcineva pentru fiecare. Oricine se gândeşte la mine are o mină aparte. Pare a se afla în afara timpului. Dar în acest moment eu trăiesc pentru o singură persoană.

Am zărit-o de curând, la fereastra unei case. Credea că nu o vede nimeni. Dar, nu numai că am văzut-o în timp ce trăgea draperia peste ferestre, şi i-am putut observa trăsăturile delicate, i-am văzut sufletul. Problema e că nu am reuşit să înţeleg cu exactitate ce se întâmpla în sufletul ei. Rezolvarea problemei sunt eu. Ştiu că are nevoie de mine, pentru a o ajuta să facă ordine în mintea şi sufletul ei. De ce zic acest lucru cu atât de multă încredere în mine? Pentru că aşa simt. Şi asta ştiu să fac. Poate pentru faptul că şi eu sunt tot suflet. Ochii ei sunt tăcuţi. Nu am văzut nici o flacără a vieţii în învelişul trupului ei. Am simţit totul: Forţa, Dragostea, Pasiunea, Visele, Dorinţa... dar sunt atât de adânc ascunse încât, eu care sunt antrenat în a le descoperi, abia le-am perceput. Chipul fetei nu trădează nimic. O urmăresc de când am zărit-o prima oară pentru că mă intrigă. Mă intrigă modul în care mă face să mă simt.

Vreau să o văd zâmbind. Să o văd visând. Să o văd însufleţită. Sufletul meu vibrează aproape la aceeaşi frecvenţă cu sufletul ei. Recunosc vibraţia. Am mai simţit-o la oamenii care trec în stare de transă. Dacă ne vom strădui puţin vom reuşi să ajungem la aceeaşi frecvenţă. O frecvenţă vie. Privesc mai atent pentru a-i putea distinge culorile aurei. Sunt culori calmului cunoscut după Iertare. Un calm adânc, din care doar puţini cunosc drumul spre ieşire. Dar şi eu îl cunosc. Şi i-l voi arăta. Şi o voi ghida.

„Simt nevoia să mă plimb prin natură..." îşi zise fata cu uimire. „De unde a apărut acest sentiment? Eu nu vreau niciodată nimic. Eu doar scriu. E singurul lucru care a reuşit să mă ajute să uit faptul că am vrut cândva ceva. Dar acum cred că voi ceda presiunii acestui sentiment. Voi ieşi afară din casă pentru prima oară după multă vreme. Voi ieşi la o plimbare prin parcul pe care îl văd de la fereastra dormitorului. Oare de cât timp nu am mai ieşit din casă? De zile? De luni? De ani? Timpul nu are nici un sens. Are doar curgere. " Un zâmbet timid apăru pe pe buzele fetei.

Primul pas în lumea exterioară a fost cel mai greu. Aproape că îi tăie respiraţia. Aproape o convinse să se întoarcă înapoi în siguranţa locuinţei sale. Dar se strădui să mai facă încă un pas. Apoi încă unul. Şi încă unul. Încet. Ca un copil care descoperă minunea de a merge singur în picioare. Şi în acelaşi timp descoperea minunea lumii. Părea că atunci vede totul pentru prima oară. Deschise ochii şi mai mult. Îşi deschise şi sufletul pentru a putea cuprinde toată frumuseţea. Voia să absoarbă cât mai mult dint tot ceea ce vedea şi simţea şi de care s-a privat intenţionat până atunci. Lumina. Soarele. Aerul. Cerul. Lumea care trecea grăbită pe lângă ea.

Se opri în faţa unui chioşc de ziare. 15 Mai. „Mai? Când a trecut atâta timp? Cât timp a trecut mai exact? Uneori o zi îmi părea la fel de lungă cât o viaţă. Dar timpul nu mai contează pentru mine. Decât dacă se numeşte prezent."

Ajunsă în parc, fata se aşeză la soare, pe o bancă de lângă un rondou de flori de primăvară. Zâmbeşte! Şi sunt fericit că zâmbeşte, deşi zâmbetul ei îmi pare puţin umbrit de gânduri numai de ea ştiute.

„Viaţă... visam cândva la o viaţă fericită, cu o familie căreia să îi ofer toată iubirea mea. Acum, abia îmi mai aduc aminte cum să visez. Şi am uitat cum e să ai o viaţă. Lumea e obscură, la limita existenţei."

Văzând că rămâne în acelaşi loc, mă gândesc că e timpul să acţionez. Vreau să o văd gândindu-se la mine, cu acel zâmbet pe care îl voi recunoaşte numaii atunci când îl voi vedea. Vreau să o văd urmându-mă fericită, cântând, dansând şi zâmbind mereu. Vreau să o văd fericită! Nu am prea mare lucru de făcut. Trebuie doar să apar în gândurile ei, apoi să o fac să se gândească tot mai des la mine. Trebuie doar o clipă să mă zărescă. Să mă recunoască.

Imaginaţia fetei, care pentru o perioadă a fost folosită numai pentru a scrie, începu să ia un nou curs. Sau poate era un curs vechi, abia regăsit. Imaginaţia începu să contureze în mintea fetei ... Ce? O viaţă? Nu... nimeni nu ştie dinainte cum arată o viaţă. Nici măcar imaginaţia nu ştie asta. Viaţa se simte...

Fata văzu în mintea ei o bucăţică din viaţa unei familii. Părinţii râdeau şi fugeau, alături de cei şapte copii ai lor, după un câine murdar şi zdenţăros. Femeia se opri pentru o clipa să îşi tragă sufletul şi privi în direcţia fetei. Iar fata înţelese: era tot ea.

Iar acum, având în vedere că am reuşit să îi acaparez gândurile, a venit timpul să mă prezint:

- Bună, eu sunt Visul!