Runaway

Doi

Salem, Oregon

      Mă ţin de bară pentru a nu mă dezechilibra şi privesc prin geamul murdar clădirile ce trec rapid prin faţa ochilor mei, iar din când în când sunt înghiontită de doamna de lângă mine cand îşi caută diverse lucruri prin geantă. Dacă ieri la ora asta eram în autobuzul ce mă ducea la liceu, acum sunt în cel care merge spre gara oraşului. De abia aştept să părăsesc oraşul ăsta şi să scap de aglomeraţie.

      Din staţie până la destinaţie mi-am făcut o listă imaginară în minte cu idei pro şi contra cu privire la escapada noastră. Voi fi norocoasă dacă la întoarcere părinţii mă vor lăsa să mai locuiesc cu ei sau dacă mă vor lăsa în viaţă, dar pentru o perioadă de timp nu vreau să mă mai gândesc la asta pentru a nu mă descuraja. Pentru puţin timp am reflectat şi asupra ideii de a nu mă mai întoarce deloc. Ajunsă la gară, mă îndrept spre locul stabilit de întâlnire, lângă tonomatul de cafea şi mai că era să fac un atac cerebral.

      - Ce parte din nu trebuia să afle nimeni despre asta nu ai înţeles? O întreb pe Delia abţinându-mă cu greu să nu o strâng de gât şi lăsând rucsacul să cadă la picioarele noastre.

      -  Eu sunt cea rănită aici deoarece m-aţi exclus din planul vostru. Ştii cât de mult iubesc ideile spontane, se răsteşte Erin la mine dându-şi pe spate şuviţele albastre, ce par şi mai interesante în razele pale ale soarelui din mai.

      Nu prea am avut secrete faţa de ea până acum, dar voiam ca plecarea noastră să fie un subiect top secret, şi cunoscând-o pe Erin atât de bine ştiu că ea nu prea poate să ţină ceva secret şi se dă mereu de gol într-un fel sau altul. Stând alături de cele două pe una din băncile roşii ale gării, în timp ce îi aşteptam pe băieţi să cumpere biletele îi enumăr lui Erin câteva reguli printre care şi faptul că nu are voie să dea check-in pe Facebook sau să posteze vreo poză pe Instagram sau orice altă reţea de socializare. Îmi sprijin bărbia în podul palmei şi oftez uşor parcă vrând să scap de o greutate ce îmi apasă sufletul. La ora asta gara nu este foarte populată, în afară de noi mai sunt două, trei grupuleţe de tineri, câteva persoane fără genţi care probabil aşteaptă pe cineva şi în rest muncitorii ce verifică şinele sau fac curăţenie pe peroane. Tabela arată că trenul va ajunge în staţie în câteva minute şi emoţiile încep să mă cuprindă.

      - Cinci bilete doar dus către Salem, Oregon, ne anunţă Kai ce îndată începe să ni le împartă. Acum nu mai este timp să vă răzgândiţi.

      Trenul intră în gară cu un şuierat puternic ce mă face să tresar, şi urmăresc vagoanele ce trec prin faţa ochilor mei unul câte unul. În aceste momente mă cuprinde un amalgam de senzaţii care mai de care mai puternice: pe de o parte puţină teamă, o oarecare ezitare, iar pe de altă parte nerăbdare şi curiozitate. Probabil că toate aceste emoţii mi se citeau pe chip, deoarece mâna îmi este cuprinsă şi strânsă de cea a Deliei. Sunt mai mult ca sigură că şi ceilalţi au o oarecare teamă de necunoscut deoarece nu ştim cum ne vom descurca după ce vom cheltui toţi banii strânşi, unde vom dormi în tot acest timp sau cum ne vom procura cele necesare. Îi zâmbesc Deliei şi după ce las câţiva oameni să coboare din tren urc trăgând-o şi pe ea după mine. Mă uit pe bilet pentru a ne căuta locurile, iar din cauză că Duncan s-a uitat greşit pe numărul vagonului, trebuie să ne plimbăm prin tren până ajungem la al nostru. Acest lucru nu este deloc uşor, deoarece cu bagajele în spate trebuie să ne strecurăm pe intervalul dintre scaune şi să nu deranjăm ceilalţi pasageri. După ce am fost prinsă de vreo trei ori de uşa glisantă dintre vagoane, am ajuns în cele din urmă la locurile noastre unde Kai şi Duncan deja se făceau comozi.

      - Acum nu mai este cale de întoarcere şi nu pot să cred că este real. Noi tocmai am fugit de acasă ca nişte puşti rebeli ce suntem, exclamă Erin fericită în momentul în care trenul începe să se deplaseze încet, reuşind să atragă asupra noastră atenţia controlorului de bilete.