Refugiul Nostru

Capitolul 1: Clădirea părăsită

Salutare, eu sunt Marius și în timpul liber mai fac pă scriitorul. Îți mulțumesc că te-ai decis să acorzi o șansă acestei povești. Dacă nu ai citit încă descrierea cărții îți recomand să o faci, să poți începe cartea cu o idee în minte. De precizat ar mai fi că acțiunea se desfășoară într-un oraș fictiv din România. Lectură plăcută și ne vedem la capitolul următooor!

--------------------------------------------------------------------------------------------

Capitolul 1: Clădirea părăsită

—  Pe aici, urmează-mă!

      Crengile subțiri de măr foșnăiau în mâinile lui Lucian când încerca să-și facă loc printre ele. Mai complicat era să facă asta când privirea lui nu era în față, ci la merele coapte tocite de pe jos ce păreau că nu ezită deloc să îi lase o urmă de toată frumusețea pe teniși, dând impresia că a pășit pe altceva arămiu - maroniu și nu pe un măr prea copt de vreme, ce parcă avea un miros de țuică prea mult ținută în pivniță la țară.

      Era pe la sfârșitul lui Septembrie, dar căldura sufocantă de vară nu părea că vrea să plece prea curând. Cu multe întrebări în gând își șterse fruntea ce-i sclipea și continuă să meargă greoi.

—  Mai avem mult?

      Exact când Lucian strigă punând întrebarea, urcă un dâmb pietros, ieșind din zona cu copaci. Cu vârful subțire al tenisului stâng se lovi de o suprafață mai dură, o înțepătură ușoară trecându-i printre degete.

—  Încă puțin. Hai, vino!

      Auzi vocea lui Felix, îndrumătoare, care se făcea tot mai puțin vizibil, afundându-se printre tufișuri. Lucian privi suprafața de care se lovise cu piciorul, era o cale ruginită de șină ferată. Păși cu piciorul pe interiorul șinelor pe o bucată de lemn exact lângă un măr de culoarea mierii pe jumătate zdrobit, la care se strânseră câteva viespi pofticioase.

      Din instinct privise în ambele părți înainte să-și pună și celălalt picior pe calea ferată. Niciun tren nu vedea prin zonă și nici nu auzea vreunul. Întrebarea era dacă mai circulau trenuri pe acolo, pe acele șine ce nu păreau că oferă siguranță.

      Rămânând cu această întrebare în minte, se opri între șinele trenului și privi în jur. Înghițise în sec, se depărtase cam tare de oraș, de școală... de orice loc pe care-l cunoștea. Dacă pe partea cu merele mai vedea drumuri și case urmate de umbra clădirilor mari din depărtare și gălăgia urbană, pe partea cealaltă unde-l îndrumase noul său coleg era doar o cărare pustiită, cartoane murdare și tufișuri prăfuite. Iar singurul sunet ce se auzea provenea de la viespile de lângă picioarele sale.

— De ce te-ai oprit? Vocea lui Felix răsună puternic în timpanul său de parcă îi vorbise de la doi centimetri depărtare de ureche. Nici nu observă când se întoarse după el, fiind absorbit de împrejurimi. Tresări, iar piciorul drept îi ajunse pe mărul copt.

—  Minunat...

      Felix începu să râdă.

— Acum înțeleg de ce te-ai oprit.

      Se ținu de nas cu o mână, iar pe cealaltă o flutură, privind spre piciorul cu care zdrobise mărul Lucian, insinuând că făcuse alte lucruri, cât timp el o luase înainte. Puștiul zâmbi și rămase blocat, neștiind cum să gestioneze situația.

— Vino, te ștergi pe partea asta, aici iarba e mai mare. Trebuie să ne grăbim, ceilalți ne așteaptă.

     Lucian păși în nesiguranță, depărtându-se și mai mult de oraș.

— Și zici că e aproape acest loc? îl întrebă pe Felix să se asigure totuși, că nu se îndepărtează prea mult.

— Da, încă puțin. Ai să vezi, o să adori locul, e perfect!

— Perfect pentru ce?

— Și la ce școală zici c-ai fost? schimbă Felix subiectul.

— La Cezar Petrescu, răspunse sec Lucian.

— N-am auzit de ăsta, pe unde e?

— În centru, lângă magazinul Bila... școala e cu profil de Filologie.

— Aa, cred că știu pe unde e, zise Felix și o luă înainte pe niște pietre mâloase. Aveam un coleg care stătea pe acolo, mergeam la el să ne jucăm Mortal Kombat pe Xbox. Îmi plăcea de mă-sa. Lucian începu să râdă. Hei, nu mă înțelege greșit. Mereu ne aducea fursecuri și facea o ciorbă de legume, de nici la restaurant nu găsești așa. Tac'su mereu avea bere și ne mai dădea și nouă câte un pahar. Felix stătu nemișcat. Dacă stau să mă gândesc mai bine, avea o familie destul de mișto.

— Tu la ce școală ai fost? întrebă Lucian.

— Eu am fost la școala 5. Profil teoretic, p-acolo nu prea se făcea școală.

     Nu se lăsă mult tăcerea, că Felix îl atenționă.

— Ai grijă pe unde calci, e apă aici. Vino după mine pe pietre. O dată am găsit aici o broască. Pe bune, nu te mint, avea o gușă de zici că era pelican. Amândoi începuseră să râdă.

— Minunat...

— În fine, acum suntem băieți mari, gata cu școala generală, teme obligatorii, pedepse la table și porcării de-astea, continuă Felix. Toată lumea știe că la Liceu e totul mult mai lejer. Acum că e abia început de an școlar, încă putem chiuli primele două săptămâni. Cât încă nu e catalogul, ți-am mai zis asta. De asta te-am chemat astăzi cu mine.

     Lucian încuviință.

— Și ce este, mai exact, locul acesta unde mă duci să ne întâlnim cu prietenii tăi? îl întrebă pe Felix încercând ca privirea lor să se intersecteze. Noul său coleg îi zâmbise.

— Ai să vezi cu ochii tăi, puse mâna pe umărul lui Lucian. O luă înainte cocoțându-se pe o suprafață stâncoasă. Urcă aici!

     Felix îi întinse mâna, ajutându-l să se cațere.

— Nu văd nimic.

— Pentru că te uiți în direcția greșită. Începu să râdă Felix, apoi îi întoarse capul cu mâinile sale. Ce vezi acolo după copacii ăia?

— A-a, o clădire? mijise Lucian ochii încercând să ghicească.

     Privirea lor se intersectară.

— Exact colegu, o clădire părăsită. Să mergem!