Refugiul Nostru

Capitolul 3: Șeptarul

Capitolul 3: Șeptarul

      Coloane grecești se vedeau pe toată lungimea hotelului, la intrarea principală, pervazurile lungi de trei metri cu boltă ovală, urmând ca la etajul superior alte coloane mai mici să dea un aspect elegant balcoanelor cu veranda lungă făcută din materiale scumpe. Coloanele erau decorate cu însemne plăcute ochiului, care se îmbinau perfect cu bolțile de la geamuri. Același decor se regăsea și pe gardul rămas din fața hotelului.

      Primul sfert din hotel era de un verde vibrant ca mușchiul de copac. Datorită locului unde a fost amplasat, pe acel podiș înverzit, dădea impresia de la depărtare că este mai mic decât e el de fapt. Urmând cu etajul superior, căpăta o nuanță de gri spre alb, cu câțiva pigmenți ce mai rămaseră de a lungul vremii în culoarea rafinată, câteva cărămizi fiind acum vizibile în zidul prăfuit și lăsat uitării.

      Acoperișul forma trei triunghiuri dintr-un lemn rezistent și scump din munții Alpi peste care s-a pus o tencuială roz pală, pe care crescuseră acum iarba cât palma de mare, pe acoperiș.

      Lucian începu să râdă, i se părea amuzantă iarba de pe acoperiș. Părea ca un ghiveci imens de flori, peste care crescuseră buruieni.

— Ia uite c-o ajuns, Felix motanu'!

      Câteva râsete îl readuseră pe Lucian din șirul meditativ, înapoi, pe pământ. În fața hotelului unde mai era porțiunea rămasă din gard, venea un drum drept până la hotel. Pe ambele părți erau plasate scaune și mese, pe semne că înainte se afla acolo terasa hotelului, iar pe lângă mese, aproape de gard, erau mici statuete care probabil că erau înainte fântâni arteziene.

      Scaunele și mesele păreau că strică ambianța, nu se asemănau cu stilul hotelului și păreau mai degrabă puse separat. Erau dintr-un plastic roșu șters cu insign-ul de Coca-cola pe ele. La una dintre mese, se aflau două persoane care păreau mai mari decât puștii ce îi întâmpinau, venind undeva, pe lateral, din spatele hotelului unde se află păduricea și mai apoi orașul.

      La văzul celor două persoane noi, Lucian simți că-l strânge stomacul.

— Ți-am zis să nu-mi mai zici așa... puse Felix capul în pământ, ajungând în fața tipului.

— De ce mă, motănele, nu-ți place? Ceilalți doi băieți mai mari începură să râdă în hohote. Felix nu avu nimic de obiectat. Ești boboc, prietene, zi mersi că fac mișto de tine și că nu te bat.

— Salut, băieți, eu sunt Lucian.

      Încercă și el să intervină, dar părea că nimeni nu-l aude.

— Lasă-l, Șeptare, că deja s-a speriat, interveni celălalt băiat, încercând să-l calmeze pe primul, ce vorbise cu Felix.

— Șeptare, abia aștept să trec și io p-a doișpea ca tine, să fac mișto de boboci.

      Încercă Felix să facă o glumă, râzând forțat. Tipul, căruia ceilalți îi ziceau Șeptarul, se uită serios la el, apoi izbucni în râs. Avea o vestă neagră, veche, ca restul hainelor, doar încălțămintea lui sărea în evidență. Șeptarul îl lovi încet pe celălalt băiat în piept, făcându-i semn să-l asculte.

— Vezi mă, la ce se gândesc bobocii din ziua de azi? Nici bine nu i-a răsărit iarba în grădină și el se gândește la mișto.

      Din nou râsete, celălalt tip râse în hohote cu mâna pe burtă, apoi spuse: