Otravă

Capitolul 3.

Arunc o privire în oglindă înainte de a pleca. Un tricou gri peste o pereche de blugi negri. Nelipsiții bocanci. Nelipsitul hanorac a cărui glugă imi acoperă părul.

Multă lume îmi regretă părul.

Era o nuanță de caramel, lung până la şolduri. Era.

Acum este până la umeri.

Nu folosesc prea des machiajul. De fapt, nu mă machiez deloc. Multă lume consideră că sunt frumoasă. Poate sunt. Iar ochii căprui mă ajută la asta.

Ies din casă, luându-mi la revedere de la Billy si Alissa care iau micul dejun în bucătărie.

-Să lăsați prăjitura în cuptor! Cred că dacă o scoateți la răcit, Jo nu se va putea abține.

Ca la un semnal, afurisitul motan mi se strecoară printre picioare şi o zbugheşte pe stradă. Perfect! Acum trebuie să îl prind.

Probabil e sezonul împerecherii. Sau nu. Ce stiu eu despre împerecherea pisicilor?

Alerg după el şi tot alerg până când îmi pierd echilibrul din cauza unei pietre şi mă lovesc cu genunchiul si cotul de trotuar.

Un şir lung de înjurături nedemne de o fată care învață la un liceu asa bun năvăleşte din gura mea si aproape că plâng când simt atingerea unei mâini pe umăr.

-Vrei sau nu să te ridic? spuse o voce mult prea răbdatoare.
Ceea ce mă miră este faptul că este o voce de băiat. Nu locuiește nici un băiat în cartierul asta. Cel putin aşa ştiam.

Ruşinată, mă ajut de mâna întinsă şi mă ridic încet.

Genunchiul îmi cedează şi când mă gândesc la cât de dureros va fi impactul cu pământul, îmi e milă pentru mine.

Dar acest sentiment nu mai apucă sa se extindă deoarece mâinile baiatului mă prind de coate şi mă susțin. Dar durerea din cotul stâng e prea mare aşa că mă vaiet.

-Ai noroc că tocmai despachetam o cutie cu o trusă de prim-ajutor. Hai să îți bandajez locurile unde te doare.

Zicând acestea, mă ajută să intru în casa lui. Casa familiei Pasko. Deci familia lui s-a mutat aici. Ei bine, măcar am noroc de vecini binevoitori.

Mă conduce în bucătărie. Mă ajută să mă aşez pe un scaun şi să îmi dau jos hanoracul. Vânătaia nu arată aşa rău. Sunt doar puțin julită într-o parte şi în altă parte cred ca se va învineți.

Între timp, băiatul a scos deja cele necesare. Îmi dezinfectează rana.

-Apropo, numele meu este Christian. M-am mutat azi-dimineață.

-Bine ai venit în cartierul nostru! Eu sunt Emma. Încântată de cunoştiința!
Stau peste drum, la 3 case. Dacă mă gândesc bine, nici n-am alergat mult după Jo.

-Jo? mă întrebă el în timp de îmi aplica un plasture.

-Motanul meu. Îi place să umble hai-hui. O dată era să îl lovească o maşină şi de atunci nu îl mai las să iasă din casă.

-Probabil se va întoarce până diseară. Gata! Nici nu am simțit când m-a îngrijit. Lucrează bine.

-Voi avea grijă de genunchi acasă. Îți mulțumesc din suflet!

-Cu cea mai mare placere!

Dintr-o dată, în mintea mea are loc un fulger de conştiență. Desenul! Voi întârzia la oră. Fir-ar să fie. Îl voi hrăni pe Jo cu mâncare de câini o lună.

Condusă până la uşa, îmi iau la revedere politicos şi merg cât pot de repede către casă. Abia când ajung în dreptul doamnei Jude, mă gândesc să mă duc direct la şcoală iar apoi la un cabinet medical, deoarece, după ce invenția cu numărul 493 a lui Billy a eşuat, a avut nevoie de multe bandaje.

***

Mă uit la ceas. Au trecut 6 minute de când trebuia să intru în clasă. Noroc că domnul Ed întârzie de obicei.

Intru în clasă, inima bătându-mi să-mi sară din piept. Nu am întarziat niciodată.

Nu e! Ce noroc!

Inima mi se relaxează. Însă imediat dupa mine apare si Ed.

-Te-ai intrecut pe tine cu desenul asta. Te felicit, Emma! Doar că mi se pare că ar mai trebui să adaugi mai multă culoare. Un roşu, de exemplu. Nici verde n-ar strica, să ştii.

Rămân putin blocată. Nu văd cum aş putea insera aceste culori. Îmi petrec totuşi toate orele gândindu-mă la acest lucru. Chiar şi când m-am dus la cabinetul medical. Aproximativ. Un sfert din gândurile mele se îndreptau  către treburile ce trebuia sa le fac.

Prăjitura doamnei Jade.

Iubitul Alissei.

Şi să nu uit. Să mai cumpăr pansamente.

Si mâncare de câini pentru Jo. Am genunchiul vânat si cotul julit doar din cauza lui..