Am stiut mereu
ca linistea nu ne sta in trup,
am simtit asta
inca din clipa in care necuprinsul
si-a ridicat, calda,
pleoapa grea si a oftat resemnat,
lasandu-ma singura,
sa ma strecor in lumea reala,
goala si nestiuta,
fara inceput si chiar, fara sfarsit,
ca un parau nelinistit,
izvorat din neant si intors in sine,
perpetua cautare
a unor radacini ingropate adanc
in locul acela secret,
unde germineaza nestiute, cuvintele,
visandu-si zborul...
Am stiut ca neantul
sta ascuns in cuvintele rupte de taceri,
lipit simbiotic de linistea aceea,
deplina si inutila,
mai grea decat o ispasire...
