Jurnalul lui Nate
Când toate amintirile pe care le avem pier, rămânem cu nimic. Singuri. Fără a ne putea da seama dacă am avut un trecut. Sau nu. Trăim în amintiri. Frumoase, urâte. Le preţuim. Ne agăţăm de ele în cele mai singuratice momente ale vieţii noastre. Dar dacă le pierdem, ne pierdem pe noi. Ne uităm în zare şi ne întrebăm dacă undeva, acolo, cineva se întreabă unde am dispărut. Dacă ne caută. Dacă există. Gândurile ne stau în eter, fără materializare. Închidem ochii şi încercăm să descifrăm, să înlocuim. Ne străduim din răsputeri să găsim sensul existenţei. Căutăm răspunsuri la nenumărate întrebări şi totodată ne întrebăm dacă are rost. Sau cel puţin aşa fac eu.
Când întunericul se lasă peste trecut, un viitor ar trebui să fie înainte. Dar nu se poate construi un viitor fără trecut. Cum nici întuneric nu poate fi fără lumină. Trebuie să găsesc lumină. Să aflu. Să transform întunericul în umbre de trecut.
28 aprilie, 2005
