Her name is Nadia ( FINALIZATĂ )

Ingroparea trecutului

          Nadia trecu prin zilele ce urmară după moartea tatălui său, ca o stafie. Lipsită de vlagă, cu gândurile împrăștiate și fără țintă.

          Înmormântarea fu la fel de dureroasă pentru ea, ca și ziua când Andrei s-a stins. Fu ca și cum l-ar fi pierdut din nou, de această dată pentru totdeauna.

          În final, cu toate că nu se credea în stare, trecu mai departe, trecu podul durerii sfâșietoare și ajunse la cel de ușoară durere eternă, pe care știa că nu-l poate trece.

          Spre surprinderea ei, Matias fu lângă ea în fiecare secundă, la fiecare strigăt și îi șterse fiecare lacrimă, amintindu-i tacit de promisiunea pe care o făcuse bătrânului.

          Trebuia să-i mai de-a o șansă. Trebuia să-și de-a o șansă la fericire după câte a pătimit și în plus, avea binecuvântarea tatălui ei.

"Tatăl tău m-a iertat, Nadia. Dă-mi voie sa fiu aici, dă-mi voie să-ți fiu alături."

          Continua să audă vorbele lui Matias în cap, din nou și din nou, o amintire care se așezase bine, alături de celelalte momente în care bărbatul o surprinse.

          După tot războiul fără rost, lung și epuizant, mai avea un singur lucru de făcut. Trebuia să o aducă pe Clarissa acasă, iar apoi, amândouă se vor întoarce în adevărata lor casă, În Londra. Lupta ei în România s-a terminat, s-a sfârșit tragic, însă Nadia era conștientă că dacă nu ar fi luat deciziile pe care le-a luat, dacă nu s-ar fi întors, tatăl ei ar fi părăsit-o pentru totdeauna, fără a-și lua rămas bun.

          — Pot să mă așez?

          Nadia își ridică privirea, însă nu mai fu surprinsă de prezența lui Matias. In ultimul timp se obișnuise ca acesta sa fie tot timpul în preajma ei și dacă era sinceră, prezența lui o ajuta, așa că aprobă ușor din cap și își strânse picioarele la piept.

          — Cum te simți? Fu tot Matias cel ce vorbi și oftând zgomotos, își trecu mâna prin păr.

          — Bine. Voi fi și mai bine, mâine, când Clarissa va fi acasă, i-o întoarse tânăra mamă privind în gol și imaginându-si figura lui Dragomir când avea să fie încătușat.

          Matias încă nu știa nimic și cert e că Nadiei îi era teamă să-i spună. Cum ar fi putut face așa ceva. Cum să îi spună că mama lui a fost ucisa cu brutalitate de monstrul de Dragomir, tatăl lui.

          Nu avea cum. Nu voia să o facă. Nu voia să fie ea cea care îi dă vestea, chiar dacă asta probabil l-ar fi rănit și mai mult, faptul că ea a știut.

          Mai era puțin, în mai puțin de 24 de ore totul avea să se termine, iar ea avea să uite numele Filimon, o dată pentru totdeauna.

          — Nadia, cum rămâne cu noi? Continuă Matias discuția, încercând să o îndrepte spre un curs comun.

          Trebuia să știe ce are de gând femeia. Nu putea să plece iar pur și simplu. Nu când sentimentele lui o luară din nou rara.

         — Nu știam că noi există, rosti femeia brusc, neutru și lipsită de sentiment. Pentru că așa se simțea, lipsită de sentimente. Jefuită sufletește.

          — La cabană, Nadia... ce s-a întâmplat acolo nu a fost o dovadă suficientă a sentimentelor mele? Ale noastre?

          Matias era sigur că reușise să o scoată din carapace în acea seară, dar îi era teamă că faptele tatălui său și moartea tatălui ei să nu o fi determinat să se închidă din nou.