Proză Scurtă

Povestea 1

Jesse stătea aplecat asupra biroului mare, de culoarea ciocolatei cu lapte, având un pahar cu alcool într-o mână şi un pistol în cealaltă. Din când în când ducea paharul la gură şi sorbea din lichidul maroniu, apoi, de fiecare dată când recipientul se golea, îl umplea din sticla ce stătea pe aceeaşi masă. Nu mi-am închipuit niciodată că îmi va fi dat să trăiesc aşa ceva, însă eram pur şi simplu îngrozită - expresia de pe chipul său mă îngrozea. Se uita la mine de parcă nici nu m-aş fi aflat acolo, în pragul uşii, cu răsuflarea tăiată, incapabilă de a face vreo mişcare.

La drept vorbind, ce aş fi putut să fac pentru a-l împiedica să facă ceea ce părea că avea de gând? Mi-era groază să mă gândesc ce ar fi putut să se întâmple dacă nu mi-aş fi uitat portofelul la el în birou. Bineînţeles, pericolul încă nu trecuse, căci mintea mea, în aceste clipe limitată, nu putea concepe nimic care să-l facă pe Jesse, soţul meu - Dumnezeule Mare, era soţul meu! - să renunţe la planurile sinucigaşe.

Mi-a luat câteva clipe bune să mă adun şi să găsesc curajul necesar pentru a-l ajuta, atât cât puteam. Ştiam - din filme şi seriale şi cărţi şi multe alte lucruri de genul - că dacă persoana în cauză nu vrea să fie ajutată nu ar trebui să-l forţezi, ci să-l faci să creadă că este propria lui ideea să renunţe la...nici nu puteam pronunţa.

Privea prin mine, iar tristeţea de pe chipul şi din ochii săi îmi spărgea inima în mii de bucăţele. Dar nu eu eram cea importantă, ci el, soţul pe care îl iubeam mai mult decât orice pe lume. Am tras adânc aer în piept, am făcut un pas în interior, apoi am închis încet uşa în urma mea - totul fără să-l scap din ochi. Era important asta la fel de mult pe cât era de important să-i iau pistolul din mână. Îmi trimitea fiori reci în tot corpul.

- Jesse? am întrebat încet, zâmbindu-i.

Mă gândeam că, dacă îl făceam să creada că nu eram supărată sau îngrozită sau că nu îmi era teama de fiecare secundă sau zvâcnire a mâini încleştate pe pistol, avea să se comporte normal - pe cât de normal se putea.

Auzindu-se strigat, ochii i-au clipit de câteva ori, de parcă atunci mă vedea pentru prina dată, iar degetele i s-au încleştat pe obiectul cu pricina. Dumnezeule! Mi-am zis. La fel de bine putea să mă împuşte pe mine. Ştiam că nu ar face-o dacă ar fi fost pe deplin conştient, însă o voce din capul meu, precum şi comportamentul său din ultima perioadă, îmi spuneau că nu era.

- Ce vrei? Pleacă de-aici! s-a răstit la mine.

Ok, era mult mai greu decât crezusem iniţial.

- Ce faci aici? l-am întrebat ca şi când nu aveam nicio idee.

- Ce ţi se pare că fac? Dispari de-aici!

Nici măcar nu încerca să se ascundă.

Am rămas pe loc, ţintuită de hotărârea cu care voiam să îi iau nenorocita aceea de armă din mână.

- Am nevoie de ajutorul tău, am minţit.

Consideram că, dacă îl făceam să lase din mână măcar pentru câteva clipe arma, puteam ajunge la ea suficient de repede încât să o iau. Apoi vedeam eu ce mai făceam.

- Mincinoaso! Nu ai nevoie de nimic.

Făceam mari eforturi să nu o iau la fugă spre el.

- Ba da, de aceea m-am întors. Am...am rămas blocată pe afară, iar cheile de la maşină sunt în contact.

- Cheamă-l pe Steve.

- Eu vreau să mă ajuţi tu. Tu eşti soţul meu, nu Steve. Plus că m-aş simţi mult mai bine dacă ai face tu asta pentru mine.