Proză Scurtă

Povestea 2

Uneori aveam impresia cã pereții se strângeau în jurul meu, alteori mã aflam la kilometrii depãrtare de orice punct de sprijin. Îmi doream sã am puterea de a merge mai departe orice ce s-ar fi întâmplat, sã nu mã las doborâtã de nicio greutate pe care o întâlneam. Am pornit pe acest drum plinã de speranțe și vise, plinã de încredere în mine și în faptul cã voi reuși tot ceea ce mi-am propus, însã uneori nu ai cum sã nu te laș prinsã în vâlotoarea dezamãgirilor. Iar eu m-am dezmamãgit pe mine, ceea ce conta mult mai mult decâ dacã aș fi dezamãgit pe oricine altcineva, cãci la momentul respectiv eu contam cel mai mult pentru mine. Nu am spus nimãnui ce simțeam cu adevãrat, nici mãcar pãrinților. Nu îmi doream sã afle nimeni cât de dezamãgitã mã simțeam; în fața lor – a tuturor – îmi doream sã fiu fiica perfectã, ca și pânã atunci. Nu am fost lipsitã de greșeli, bineînțeles, însã în comparație cu greșelile altora ale mele erau fãrã semnificație.

Prima zi petrecutã la cãmin a fost una agitatã. Mama m-a adus și m-a lãsat acolo cu toate bagajele, apoi a plecat. Aveam o camerã mare cu douã paturi, un birou, televizor, frigider și baie proprie, iar dulapurile pentru haine nu erau cine știe ce, însã erau acceptabile. La un momentdat m-am oprit din despachetat, m-am dus în mijlocul camerei și am provit pierdutã în jur. În acel moment am realizat pentru prima datã cã acea camerã urma sã-mi devinã cãmin pentru tot restul anului – primul meu an de facultate – sau cel puțin asta a fost ceea ce am crezut. Bineînțeles, eram tânãrã și la început de drum – așa cum mi-a spus unul dintre profesorii mei universitari la un momentdat – și nu am realizat cã lucrurile nu aveau sã fie la fel de simple precum pãreau. Am fost naivã și m-am lãsat purtatã de visul pe care l-am avut încã din copilãrie, iar pe lângã asta am fost invadatã de o mulține de alte...întâmplãri, sã zic așa.

Una dintre acele întâmplãri purta un nume. A fost una dintre întâmplãrile pe care le-am crezut cel mai greu de realizat și totuși viața mi-a dovedit contrariul. La început nici mãcar nu l-am bãgat în seamã, cãci eu nu mã încurcam cu oameni cu care nu mã aflam pe aceeași lungime de undã, iar el a fost persoana cea mai diferitã de mine. Treceam pe holurile universitãții unul pe lângã celãlalt farã sã conștientizãm, mergeam cu același mijloc de transport, ba chiar locuiam în același cãmin. Și totuși pânã pe la jumãtatea primului semestru, când sora lui mai micã, Valeria sau Vale cum îi plãcea sã i se spunã, i-a luat locul primei mele colege de camerã, viețile noastre nu s-au intersectat.

S-a întâmplat într-o dupã amiazã târzie de vineri. De obicei vinerea mai toți studenții au liber, printre care și eu, de aceea m-am gândit cã ar fi fost bine sã merg în oraș în cãutarea unui tapet drãguț pe care sã-l lipesc pe rezemãtoarea patului – nu de alta, dar era foarte zgâriatã și urâtã, iar pe mine mã deranjau lucrurile care nu se aflau la locul lor. Mama spunea frecvent cã eram obsedatã de control. Chestia e cã atunci când am ajuns la cãmin, obositã și abia așteptând sã trag un pui de somn, am dat peste un tip care se afla cocoțat în vârful patului meu, zmotocindu-mi animalele de pluș și murdãrindu-mi pãtura cu tenișii de care nu se descãlțase.

Trecând peste șocul inițial, am lăsat  plesele pe podea, dupã care m-am aruncat asupra tipului, zmulgându-i animãluțul din mâini. Pentru câteva clipe a rămas cu privirea ațintitã asupra mea, timp în care am întrors jucãria pe toate pãrțle în cãutarea unui semn care sã-mi indice faptul cã a stricat-o. Dupã ce am  constatat cã era în regulã, am așezat-o cu grijã pe birou cu gândul de a o pune la locul ei mai târziu, apoi m-am întors cu fața spre strãin. Mi se părea cunoscut, știam cã l-am mai vãzut undeva, însã nu-mi dădeam seama unde. În fine, nu asta era important, ci ce căuta în camera mea.

Acela a fost primul meu contat cu persoana care urma să-mi schimbe viața în moduri inimaginabile. Urma să trec prin multe lucruri alături de el, din cauza lui sau pentru el. Pentru că, la un momentdat, oricât de tare aș fi vrut să neg, ajunsesem să fiu dependentă de acest băiat - ceva ce nu mi-am dorit niciodată. Iar ceea ce aveam să fac era oribil, deloc caracteristic mie. Probabil acesta era și motivul pentru care ajunsesem să nu mă mai recunosc, să-mi pierd respectul de sine și speranța de la început de drum.