«Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește.» (Corinteni 13,4)
Dragostea nu poate fi altceva decât o manifestare macabră a sufletelor noastre solitare. Dragostea e ca o adiere a vântului de vară care, cu timpul, se transformă într-un uragan învolburat gata să strice, să distrugă să mistuie totul în calea ei. Cu o putere arzătoare ea se amestecă cu lumea, lăsânduse pradă iluziilor ei magnifice, dar dragostea nu beneficiază de ceea ce numim noi bucurie și frumusețe.
Dragostea-i un extaz al durerii, care se-nvârte cercuri, cercuri spre un nimic suprem, lăsând în urma ei negrul ars al lăstarilor săi amăgitori.
Șoapta ei – măgulitoare, antică, cu versul ei veridic, cu tonul blând și mistuitor, gata să sară între război și pace, gata să fericească, gata să ucidă, se înalță mai presus de orice divinitate milenară a civilizațiilor pământene.
Un mic răgaz oferă doar celor ce îi cad în mreje – ea îi aduce pe o cale a pierzaniei mai incoloră decât aerul ce îl tresaltă spasmodic. Tusea ei – model de înțelepciune – dă o ieșire din iubirea amnzeică a sufletelor împrăștiate în eter.
Ce-i dragostea? Dragostea-i un element sobru, vital ție și mie. Ea ne ucide miezul inimii, îl mușcă cu o poftă acidă, îl îndoaie, îl spulberă și-l șterge.
Voiai să dai un rost iubirii, dar ce-i poți spune tu acum, când iubirea noastră roșie a ars în negru? Când doar o lespede-mbibată-n sângele trecutului nostru mai răsare ca umbră a ceea ce a fost? Când milenara, când eterna, când irespirabila nostră iubire a rămas doar un ecou în Univers?
Ai simțit vreodată că aerul plămânilor tăi se stinge? Eu sunt aici și zac în eternitate – dar tu? Tu dormi în somnul tău pământesc, cu griji în ridurile frunții, dar somnul meu? Tu uiți de toate, dar eu, în eternitatea plumbică ce mi-a fost dat?
Dragostea poate să existe, căci dragostea e cea care ne dă viață. Dragostea ta – arin amar – se sluberă încet.
Eu sunt aici. Etericul dragostei e pe moarte. Îl vezi?
Sigur că-l vezi.
Cu greu respiră, cu greu aerul mai pătrunde în plămânii lui sfârtecați de-atâta dragoste agonizantă. Obsedant el își întoarce privirea spre noi. Și tu-l privești. Ori știi că e aici. Că sunt aici, lângă tine.
Că mâna mea îți atinge încet umărul, că dragostea își face loc, lăsând în urmă ura. Știi? Toate astea – și multe altele – se împletesc între noi ca șerpi groși de venin.
Picătură după picătură, timp după timp, rană după rană, imaginație după imaginație, speranță după...
Sepranță? De unde vine? Mă privești – privești prin mine. Departe, privirea ta e cu fiecare secundă mai îndepărtată, mai senilă. Sunt chiar aici – strig. Către tine, dar tu nu mă vezi, căci moartea e mai presus de viață și dragostea...mai presus de toate. Și dragostea, e ea, mai presus de toate? E dragostea eternă?
Zbor – tu te ridici. Nu-nebunești, dar picioarele tale o iau la goană. Ești mort, mai mort ca mie, o stafie. Și te împiedici, și cazi, și-njuri, și te ridici, și suflii greu, și zbieri, și iar te lași către pămnânt, ca într-o agonie ezoterică.
Mâinile tale se împletesc cu moartea. Iarba mi-e martoră că te ridic. Cerul e sus, dar noi cădem. Pământul e nergu. Oamenii nu sunt oameni. Oamenii sunt făpturi ale dragostei magnifice.
Dar dragostea-i labilă.
Dragostea e singura care ne-apare-n față. Nu are-o formă. Nu o vedem, dar știm că e aici. Ne este martoră. Ea face-un semn, tu te ridici. Ochii ți-s goi.
Cu niște ochi mari, cu o mână înclinată înspre cer, cu capul în pământ, șoptește-un cântec subțire.
Extaz. Extazul morții. Genunchi-i tremură și se șterge în infinit.
Și rămânem lângă piatra rece, singura care mai poartă inscripția unei existențe versatile.
