Tatum înghiţi în sec. Probabil mii de gânduri confuze i se plimbau prin minte.
Liniştea sunetului. Sunetul liniștii se lăsa peste întreaga cameră, iar scena aceasta mi-a amintit de una dintre serialele la care mă uitam împreună cu Tatum, în Duminicile în care nu mergeam la muncă.
Iar acum, îl privesc cu alţi ochi. Mi se face silă de privirea lui stupefiată, de fiinţa ce a devenit. Mi-e silă chiar şi de mine, căci am acceptat să trăiesc cu asemenea om, în care mi-am pus toată încrederea, care m-a trădat, pentru o roşcată uscăţivă, cu nas ascuţit şi ochi căprui.
Tatum priveşte fotografia pe care o ţin în mâna dreaptă, uşor tremurândă.
"Nu contează." spune Tatum, cu multă răceală în vorbe.
"Cine e ea?"
Un oftat îndelung şi o privire îngândurată fusese tot ce schiţase Tatum.
"Întotdeauna ai fost geloasă." spune bărbatul cu silă.
Nu mă mai interesa. Întotdeauna am auzit cuvinte dulci venind dintr-o gură amară. Am aprins cu silă o ţigară, am mers printre cioburi până la geam, ca să îl deschid.
Am zâmbit laconic, gândindu-mă la cât de mult mi-a păsat. Am avut prea mult plumb închis in ochi, acoperit de gene, ca să reușesc să aflu realitatea. De aceea a devenit atât de rece. A devenit Nimeni. Acel Nimeni cu care îmi petreceam fiecare zi cu atâta ardoare. El, Nimeni, care îmi spunea deseori că sunt Femeie a Nordului, muza lui.
Era un chin atât de dulce. Cum să îmi adorm amintirea?
Amintindu-mi și de sutele de scrisori pe care le scrijeleam în după-amiezile de toamna târzie, când tu erai plecat prin continente străine, făcând portrete duceselor extravagante, și ți le trimiteam cu atâta înflăcărare! Pe care scriam rânduri rupte, lacrimi vărsate de peniță care se năpusteau asupra foii goale, cu atât de multă sârguință, sperând că o să îți amintești de mine, nimfa ta!
Au fost aceste lucruri doar dungi de gheață îngrozitoare care îți întăreau indolența?
