-Dacă mi se întâmplă ceva, promite-mi că vei fugi, am spus hotărâtă.
S-a uitat la mine trist şi obosit, dar cu sclipirea lui tipică. Ochii săi îmi pătrunzeau în suflet, făcându-mă să vreau să plâng. Aşa era mereu: el mă putea face să simt tot ce nu am vrut niciodată să simt, dar mă face fericită. După câteva secunde s-a uitat în jos.
-N-nu vreau să plec fără tine, a spus uşor. Aproape că nu l-am auzit, ceea ce era ciudat.
-La dracu', Andrew, promite-mi! am ridicat uşor vocea.
Şi-a scuturat capul, încă uitându-se în jos. A spus ceva, dar nu am reuşit să îl aud. Aveam auz supranatural, ar fi trebuit să îl aud. Ce se întâmplă?
-Andrew, am continuat, ce-ai spus?
-Te iubesc prea mult ca să te las să pleci fără o luptă. Promite-mi că o să ne mai întâlnim.
Niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte. Niciodată nu a recunoscut asta în faţa mea, deşi l-am auzit spunâd-o în somn sau în discuţiile cu alţi prieteni de ai lui destul de des. Am rămas tăcută pentru câteva momente.
I-am luat faţa în mâinile mele, făcându-l să se uite la mine. Avea ochii înlăcrimaţi, iar nasul îi era roşu de la frigul de afară. Fulgi de zăpadă i se aşezaseră frumos în păr, aceştia strălucind în lumina uşoară a soarelui.
-Dar nu e lupta ta, înţelege. Nu trebuie să te lupţi pentru ceva ce nu merită sentimentele tale. Eu nici măcar nu sunt o fiinţă vie. Sunt moartă, Andrew. Lasă-mă să dispar. Nici măcar nu ar trebui să exist în momentul ăsta. Şi eu te iubesc, dar înţelege: Nu eşti destul de puternic pentru a te lupta contra lor. Iartă-mă, Andrew.
-Promite-mi! a ţipat.
Am deschis gura pentru a îi răspunde, dar am simţit imediat o durere în stomac în timp ce eram trasă în pădure. Am reuşit să îl văd pe Andrew căzut la pământ, începând să plângă puternic.
Chiar şi atunci când eram în mijlocul pădurii îi puteam auzi suspinele puternice.
-Promit, Andrew, am şoptit înainte să simt o durere în dreptul inimii, pentru a doua oară.
