Indoors.

Capitolul I

Tot ce am trăit până acum m-a împins spre necunoscut, spre un abis în care propria-mi salvare eram eu, conştiinţa mea, gândurile mele.Stăteam întinsă pe covorul rece, privind în răstimpuri cerul albastru şi norii ce continuau să invadeze tărâmul necunoscut. Era frumos, poate mult prea frumos să încerc să mă mişc, simţind că orice acţiune va spulbera văpaia abia aprinsă.

Trebuia să-mi iau rămas bun de la locul unde am copilărit, unde mi-am petrecut 12 ani din viaţă, unde fiecare amintire e surprinsă în mici fotografii ce strejuiesc pe peretele din sufragerie. Purtam cu mine imaginea mamei care îmi zâmbea angelic, în timp ce pe buze i se contura un tragic “rămas bun”. Nu voiam să se termine aşa, nu doream să-mi pierd şi ultima fărâmă de speranţă a gândului că cineva mă iubeşte necondiţionat. Şi totuşi, am pierdut un înger; un prieten, un suflet…

Totul durează o săptămană. Profesorii, prietenii, toţi se ingrijorează de starea ta pentru o scurtă perioadă de timp, dar după trei luni totul e dat uitării, nimanui nu-i mai pasă şi tot ce auzi e: ,,Toată lumea are probleme, treci peste!” sau poate ar trebui să mă mulţumesc şi cu un simplu ,,Va fi bine!”?

În liniştea ce cufundase încăperea într-o monotonie imperturbabilă, paşii repezi ai bunicii se auzeau apropiindu-se pe măsură ce secundele se scurgeau şi se pierdeau în negura timpului. Chipul ei se luminase de îndată ce uşa se deschise, scoţând un zgomot înalt ce îmi zbuciumase liniştea interioară. Nu spuse nimic, ci doar îmi făcuse un semn să o urmez, probabil ştia că cuvintele sunt de prisos în asemenea situaţii.                                                                                      

Deschizând uşa, am simţit vântul rece căzâdu-mi pe umerii goi, am încetat să mă mai gândesc la despărţirea care durea, care îmi sfărâma încetul cu încetul pofta de viaţă. Cu fiecare călătorie pe care o făceam, o părticică din mine zbura şi ea departe şi mă făcea din ce în ce mai incompletă. Ştiam că de data aceasta nimic nu va avea sens fără mama. Eu si John nu ne înţelegeam deloc. Probabil este vina mea, probabil cer prea mult sau îmi doresc prea mult. Am aruncat o ultimă privire împrejur, ceva mă ameţea, voiam să se termine mai repede, să doară mai puţin. Am împietrit. Auzeam clar cum buncii mă strigau, dar nu reacţionam. Ceva se întâmplase cu mine, ceva puternic mă ţinea aici, mă trăgea înapoi şoptindu-mi vorbe dulci, vorbe de dorAm înghesuit ultimele bagaje în portbagajul extrem de mic, şi cu lacrimi în ochi, m-am aşezat pe locul din spate.

-Scumpa mea, ştiu ca poate îţi e greu să te desparţi din nou de locul unde ai crescut!

-Nu…mă simt foarte bine bunico, crede-mă. Abia aştept să-l revăd pe John! Nu mă pricepeam să mint, însă bunica se întoarse, îmi zambise şi tăcerea se aşternu.

Muzica de prost gust răsuna în maşina ce gonea încet pe şosea, aşa că îmi aşezasem caştile în urechi, savurând aerul ce se strecura pe geamul uşor deschis. Ascultam cu atenţie strofele unei melodii de dragoste neîmplinită, acea muzică comercială care atrage publicul, deşi tot ce auzi sunt două-trei cuvinte repetate la fiecare refren. Stupid, mult prea stupid pentru o populaţie care e deja îndeajuns de stupidă. Auzeam în răstimpuri vocile bunicilor, în timp ce mâinile îmi alunecau aspru pe lănţişorul primit în dar de la mama când împlinisem cinci ani. Totul se estompa şi liniştea începea să cadă suav pe decorul ce se împietrea şi se transpunea în mintea mea ca o amintire.

M-am trezit în Rushville, în faţa caselor mici şi înghesuite, în faţa unei furtuni ce făcea copacii să danseze în timp ce frunzele cădeau haotic, făcând mici piruete în valul de ceaţă. Oraşul era mic, sărăcăcios, lipsit de orice condiţii, cu locuitori puţini, dar foarte primitori. Aici spre deosebire de Florida, era mereu frig, soarele ieşea rar dintre norii ce înfundau mereu cerul înegrit.