Indoors.

Capitolul II

Am copiat ghicitoarea pe o foaie, asigurându-mă că nu uit niciun număr afară, voiam să aflu cine îmi scrisese acest mesaj, ce voia el să ascundă de fapt. Continuam să mă gândesc la ce trebuia să fac. Dacă nu era decât o capcană, iar cine mi-o întinsese se aştepta din minut în minut să greşesc? Nu ştiu. Poate ar trebui să mă las dusă de val, la fel cum făceam mereu. Sau poate ar trebui să aştept un semn mai evident... Ca o cometă, de exemplu. Mi-aş putea pur şi simplu dori să se întâmple ceva, iar eu...eu să nu fac altceva decât să număr zilele până când dorinţa mi se va îndeplini.

Prostie.

O prostie copilărească. Nu-mi pasă ce avea să se întâmple. Până la urmă, nu am nimic de pierdut.

-Nu zău…măi, măi. Ia uită-te cine e aici!

-Bine, Jamie. De ajuns, pe bune. Dă-te la o parte. Am adăugat.

-Ca să ce?

-Nu te priveşte. Lasă-mă să trec.

-Of, credeam că urmează să plângi, era mult mai palpitant. Spuse, în timp ce un surâs batjocoritor îi acoperea întreaga faţă.

Nu voiam să cedez în faţa ei, dar părea că mă urăşte, la fel cum o făcea toată lumea aici. Şi nu înteleg de ce. Am încercat să o clintesc, împingând-o.

-Bună încercare. Ai face bine ca data viitoare să nu-mi mai stai în cale, altfel o să am grijă ca viaţa ta să fie foarte “frumoasă” aici.

Îşi aranjă mâneca rochiei în locul unde mâna mea o şifonase, apoi trecând pe lânga mine îmi oferise o privire arzătoare.

Mi-am continuat drumul, intrând în bibliotecă, unde Kyle mă aştepta deja. Părea surprins când mă văzuse, deşi îşi mutase privirea rapid când mă aşezasem la masă. Nu spuse nimic. Am stat câteva minute bune în aceaşi tăcere. Simţeam cum obrajii îmi ardeau, nu de emoţie, ci de furie; o furie nestăpânită, ce-mi controla fiecare gest, fiecare mimică a feţei. Am aşteptat măcar un sunet, ceva ce să spulbere monotonia în care ne aflam, însa el continua să privească incert masa, în timp ce degetele lui băteau un ritm alert.

-Am inţeles. Ma urăşti şi tu. Nu-I aşa? Până la urmă, despre asta e vorba.

-Ce tot vorbeşti acolo? Râsese atât de ironic, încât mă făcuse să tresar.

-Eu doar…las-o baltă.

-Bineînţeles că nu te urăsc. Nu fii prostuţă. Aş mai fi aici, acum? Mă privise calm, pupilele dilatându-i-se şi micşorându-i-se precum un balon abia umflat.

Nu am mai spus nimic. De fapt, nu mai ştiam ce trebuia să spun. Am pus bileţelul pe masă, şi l-am impins uşor spre el. Urmărea fiecare mişcare cu nedumerire. Apoi îl prinsese în palmele lui cafenii, desfăcându-l uşor astfel încât să nu-l deterioreze.

-Ce e asta? Mă întrebase.

-Nimic. Nu ştiu. Speram să mă ajuţi tu să-mi dau seama. Am găsit-o pe spatele…caietului de istorie. M-am oprit, apoi am continuat ferm încercând să nu-mi pierd cumpătul. Mi-am pierdut toată după amiaza încercând să descifrez ce vrea să însemne.

-Nu vrea să însemne nimic. Trebuie să-mi spui mai multe. Unde şi în ce împrejurare ai găsit caietul?

I-am povestit tot, iar el mă ascultase sorbindu-mi fiecare cuvânt. Eram fericită că de când mă mutasem aici aveam cui să mă destăinui. Dar ceva în mine mă facea să ascund anumite detalii. Până la urmă trebuia să fiu cât de cât precaută. Încă nu ştiam în cine puteam să am încredere. Şi totuşi, ceva mă făcuse să adaug: