Datoria (finalizată) Publicată Editura Stylishedbooks

1. La modistă

Un sunet de clopoțel făcu toate doamnele din încăperea parfumată a modistei Viky să-ntoarcă ochii spre ea. Venise la rugămintea mamei, ca să termine astfel toată seria de probe cu care se necăjise încă de la Sfântul Andrei.

****

-Mademoiselle Lora, ce bine c-ai venit! exclamă teatral madame Viky. În câteva minute urmezi să faci proba finală. Cât aștepți, servește bonbons sau o chocolată!

Apoi ieși din salonașul plin de eșarfe, fundițe și voaluri colorate fără să aștepte răspuns și o lăsă pe Laura pradă ochilor iscoditori ai doamnelor venite tot cu treburi de modă.

-Ce mai face mama ta, Laura? o întrebă doamna Ghenea, încrețindu-și ochii mici și negri.

-Bine, mulțumesc! răspunse tânăra, fără tragere de inimă. Venise fără mama ei dintr-un exces de zel, mai ales că era ultima probă pentru cele trei rochii comandate modistei după niște schițe franțuzești. Dacă știa că va da piept cu doamnele Ghenea și Ionașcu, ar fi insistat s-o aibă alături pe mama ei, nu s-o lase dormind pe sofa, chinuită de un guturai teribil.

-Am auzit că tatăl tău o duce prost cu banii..., interveni și doamna Ionașcu, care ședea alături sorbind din chocolata aburindă.

*****

Fără să vrea, ochii ei verzi se pierdură spre colțul unde bărbatul aștepta răbdător. Părea un om aspru, cu privirea întunecată, marcată de sprâncenele negre și drepte, cu ochii de culoarea pământului reavăn, cu fruntea înaltă și mândră. Întoarse și el ochii spre ea. Privirile lor se ciocniră aproape dureros. Obrajii ei nu mai aveau umbrele trandafirii de stânjeneală, deveniseră focuri vii arzând pielea pe dinăuntru, înroșind-o cu insistență. Laura fu prima care rupse tumultul născut din schimbul de priviri.

****

-Vai, nu se cade, madame Viky! N-am fost prezentați...

-Atunci vă prezint eu!

-Nu vreau să-mi rămână în minte numele bărbatului față de care m-am făcut de râs! spuse Laura. Lasă-mă să fac ultima probă și-am să trimit pe Matilda să ia rochiile. La cât de agitată sunt nu cred că ajung cu ele întregi acasă.

-Cică-i un boier care-a făcut mulți bani din comerțul cu păcură, continuă madame. Am auzit că a fost ocupat până acum cu afaceri și n-a prea avut timp de însurătoare...

-Nu vreau să știu! se împotrivi Laura.

-Iar doamna de-alături este mama dânsului..., insistă modista amuzată.

-Of, madame Viky! Cu dumneata n-are omul liniște! Zi-i Ancuței să mă ajute la dezbrăcat!

****

-Emancipare feminină, mamă! În țările apusene femeile adesea fac plimbări pe străzile orașelor singure, chiar dacă există permanent pericolul ca cineva să le atace sau să le fure pentru recompensă.

-Eu nu-s învățată cu obiceiurile alea, dragul meu Emil! Și-n târgul ăsta nu cred că va ajunge întreagă acasă, la cum circulă birjele care încotro... Fă bine și condu-o până acasă!

-Ce?!

-Nu te împotrivi, băiete! Este fata lui Ghica, ăla care deține moșia de la Valea Muntelui.

-Ghica..., zise Emil îngustându-și conturul ochilor.

-Nu uita, dragul meu! Să știi dinainte în ce stare este cel cu care negociezi un târg reprezintă un avantaj!

****

După un sfert de oră tânăra ieși din separeul modistei, ușor îmbujorată și neliniștită. Cu pălăria de postav, croită la modă, ca o scufie, împodobită cu două panglici verzi, ascunzându-i șuvițele aurii, cu paltonul îmblănit la poale, guler și mâneci, Laura se pregătea să-și ia rămas bun de la modistă.

-Voi trimite pe Matilda după rochii, madame Viky! spuse Laura. Poate mai după-amiază, acum nu mă simt în stare să iau rochiile...

-Mă scuzați că intervin! spuse Emil cu vocea cea mai protocolară și îngăduitoare de care putea dispune. Am auzit fără să vreau discuția de mai devreme... Dacă doriți, vă pot ajuta să duceți pachetele la destinație...

*****

Nu se putea! Pe Ulița mare birjele și trăsurile așteptau una lângă alta clienții sau stăpânii intrați cu treburi în prăvăliile luminate ademenitor. Bărbatul coborâse cu mama lui la capătul străzii, unde pașii trecătorilor bătătoriseră zăpada și era mai ușor de trecut.

Emil nu stătu pe gânduri. Trebuia cumva să afle câte ceva despre boierul Ghica și, fata lui subțire și naivă, ar fi putut să-i ușureze foarte mult efortul. De aceea se aplecă ușor și-i cuprinse cu brațul drept mijlocul, neobișnuit de subțire, iar pe cel stâng îl trecu pe sub genunchii fetei, ridicând-o astfel în brațe.

-Ce faceți, domnule?! întrebă Laura panicată.

-Altă cale nu-i să ajungem în trăsură, domnișoară! o calmă Emil. Stai cuminte și o să isprăvim mai repede, fără să atragem foarte mult atenția.

Să atragă atenția? Laura privi înspre stânga, dar își sprijini mâna peste umerii lui puternici, ca să nu cadă. Nu părea să fie nimeni cunoscut. Câțiva trecători zgribuliți se pierdeau pe trotuar. Trebuia să se asigure și-n dreapta! Fără să-și dea seama, se agăță și mai mult de gâtul bărbatului, întoarse capul și ocoli profilul ferm al lui, privind cu interes restul de trotuar.

Mișcarea fetei îl surprinse pe Emil. Parfumul pielii ei îi invadase nările, cald și năucitor, ca un balsam pentru simțuri și pasiuni mocnite. O șuviță îi ieșise din pălăria de postav și flutura jucăușă gâdilându-i obrazul. Își simți sângele clocotind și buzele îl ardeau. Fața ei era așa de aproape de el, că putea doar dintr-o mișcare să-și potolească fierberea cu moliciunea buzelor ei trandafirii. Cu siguranță aveau gust de chocolată.

Înaintă cu greu doi pași peste mormanul de zăpadă, apoi o ținu până când fu sigur că s-a așezat pe bancheta trăsurii, după care sui lângă ea și trase ușa.

-Unde mergem? întrebă Emil, necăjit că lăsase slăbiciunea să-i perturbe concentrarea.

-Pe ulița Armenească, la casa boierului Ghica! spuse Laura încă privind cu teamă pe fereastra trăsăturii.

Vorbele oamenilor o puteau compromite iremediabil...