Omoară-mă apoi învie-mă cu esența ta.
Aşează-mă pe un nor căci sufletul mi-e volatil şi corpul de cenuşă. Nu mă pot complace în atmosfera de pe sferă.
Inumană? Nu plânge la moartea nimănui, nici la a propriei conştiințe.
E rece şi fiebinte în același timp în abisul meu negru şi pustiu. Poate o iau razna, nu ştiu.
Ar trebui să... ceva, orice! Sau poartă-mă la tine-n sân. Doar nu mă lăsa să mă pierd în mine. Doar atinge-mă pe scoarța cerebrală, mângâie-mi ochiul minții, respiră-mi plămânii. Şi în final, consumă-mi întreaga existența.
Pentru că mă evapor aici, sub steaua prea fierbinte şi mi-e frig.
Mă afund în oceanul propriei ființe.
Ca o vrabie de apă ce se îneacă în picuri otăviți de atmosferă, plâng în colivie. Nici nu ştiu. Nici nu ştiu. Mă înnec între liniile astea curbe, în aste cercuri de oameni cultivați, o bolundă.
